Considerat unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi contemporani, Vincent Carraud este profesor la Universitatea din Caen, membru în comitetul de redacţie al revistei Communio, codirector al revistei Études philosophiques. A publicat volumele: Pascal et la philosophie, Paris, PUF, 1992, Causa sive ratio. La raison de la cause, de Suárez à Leibniz, Paris, PUF, 2002, Pascal: des connaissances naturelles à l’étude de l’homme, Paris, Vrin, 2007, Descartes et les «Principia» II: corps et mouvement, Paris, PUF, 1994 (cu Frédéric de Buzon), Bibliographie cartésienne (1960-1996), Lecce, Conte Editore, 2003 (cu Jean-Robert Armogathe), L’invention du moi, Paris, PUF, 2010.

Aţi studiat în principal filozofia secolului al XVII-lea şi aţi publicat volume consacrate unora dintre temele ei majore. Pentru dvs., în ce sens reflectă acest fapt o alegere filozofică? Putem raporta această alegere la filozofia contemporană?

Publicaţiile mele universitare au într-adevăr drept subiect secolul al XVII-lea, înţeles ca un lung secol al XVII-lea, mergînd de la Montaigne (1580) la Leibniz (1715), axat pe figurile lui Descartes şi Pascal. Prima mea lucrare universitară, anume teza de doctorat, a fost despre Pascal (Pascal et la philosophie, PUF, 1992). De ce Pascal? Pentru că odată cu Pascal discutăm – nu într-un sens cronologic – despre sfîrşitul filozofiei. Acest lucru se înţelege în dublu sens: ca eşec şi ca depăşire, apoi ca subminare.

Eşec. Pentru Pascal, care are în vedere în primul rînd un proiect apologetic, pe modelul augustinian al tratatului De vera religione, filozofia e incapabilă să explice omul în dualitatea lui constitutivă care îmbină măreţia şi mizeria: omul este un „monstru“, „supus contradicţiilor“. Acest „paradox“ care este omul nu poate fi explicat decît de „adevărata religie“, nu de filozofie – aici filozofia este filozofia antic