„Bun vinul ăsta. Zic să mai luăm o sticlă, e bine?“ Omul îmi zîmbea, uşor încurcat. L-am înţeles. Nu vroia să fie înţeles greşit, nu era vreun beţiv. Venise în delegaţie în Bucureşti. Îmi ştia telefonul şi m-a sunat să mai stăm la o şuetă, la o vorbă. Îl ştiam de ceva vreme, era primar de vreo 12 ani, într-un oraş de vreo 50 de mii de locuitori. „Ţii minte cînd am primit de la Bucureşti ordin să strîngem frigidere şi televizoare vechi?“ Dau din cap, uşor neatent. „Ne-au zis că e musai să strîngem nu ştiu cîte kile de d’astea, plus calculatoare, monitoare, fiare de călcat, aspiratoare. Din prima, m-a luat durerea de cap. Pe la noi prin zonă, se ia bobinajul de la motorul defect şi se foloseşte să legi viţa.

Frigiderele şi televizoarele se fac coteţe. În fine, aici a fost prima problemă. Adică, ordinul zicea «aparate electrice şi electrocasnice care nu mai sînt folosite». Oamenii îmi ziceau că încă le folosesc, chiar dacă nu în scopul original. Am zis să dau, măcar, exemplu personal. În ziua cînd s-a dat Marea Curăţenie, am reuşit să găsesc un televizor Sport prin magazie pe la soacră-mea. Am chemat şi televiziunea locală, să mă vadă urbea cum predau aparatul la centrul de colectare, să facă şi ei la fel. M-am ajutat şi cu o firmă locală care tocmai îşi casase nişte vechituri de calculatoare 486, vreo 30 de bucăţi. Ce mai, în cîteva ore aproape umplusem Centrul de colectare. Să nu uit. Ţi-am zis cum a fost cu centrul de colectare?“

Îmi mai povestise, dar m-am făcut că nu ştiu. „La directiva europeană pe care au luat-o ai noştri mot-à-mot, scrie clar: Centrul trebuie pus la dispoziţie de către autorităţile locale şi să fie uşor accesibil. Adică, să fie cît mai în centru. Pe vremea aia nu era criză, aşa că îţi dai seama, un teren de genul ăsta trebuia să fie valoros pentru imobiliari. Nu mai zic pentru cartier. În loc să le fac un parc sau să îl dau într