Ce fotbal? Care fotbal? Toţi maimuţoii ţurcii mioritice ar trebui să se alinieze la aeroportul Băneasa, să închirieze un charter, să ţină cursul spre Doneţk şi să se încline în faţa lui Mircea Lucescu: respect, maestre, eşti prea mare pentru noi!
Prin vijelia de ştiri despre scandalurile interne, cu greu şi-a făcut loc şi aceea care dădea de veste că Mircea Lucescu a câştigat pentru a patra oară titlul în Ucraina. Al patrulea succes în şase ani, performanţă uluitoare în condiţiile concurenţei cu Dinamo Kiev. Plus Europa League, cucerită anul trecut. Plus participări notabile în Liga Campionilor. Plus cupe şi supercupe cu nemiluita, în Ucraina...
Mie, unul, izbânda lui Lucescu mi se pare evenimentul numărul 1 al sezonului fotbalistic de primăvară. Sigur, vine Cupa Mondială şi aşterne uitarea peste fiesta de la Doneţk. Dar până atunci ar fi bine să distribuim înţelept energiile afective între o performanţă memorabilă şi micile giumbuşlucării din Liga lui Mitică, unde toate echipele cu pretenţii schimbă câte trei-patru antrenori pe an.
Cei şase ani petrecuţi la Doneţk (2004-2010) reprezintă un record de stabilitate chiar şi pentru Lucescu. A mai stat cinci ani pe banca naţionalei României (1981-1986), tot cinci ani la Corvinul Hunedoara (1977-1982) şi la Brescia Calcio (1991-1996), patru ani la Dinamo (1986-1990), dar nicăieri şase ani. Sigur, a jucat zece ani neîntrerupt la Dinamo (1967-1977), dar viaţa în iarbă e cu totul altceva. Capetele antrenorilor cad mult mai repede decât cele ale jucătorilor.
În astfel de momente, când valoarea, ambiţia şi seriozitatea merită răsplătite cu aplauze generoase, nu poţi să nu-ţi aminteşti performanţele anterioare ale lui Mircea Lucescu. Campion cu Dinamo. Campion cu Rapid. Campion cu Galatasaray. Campion cu Beşiktaş. Multiplu campion cu Şahtior. Şapte ani în fotbalul italian. Trofee europene c
