Înfrântă în război, diminuată teritorial, ocupată militar şi arondată sferei de control sovietice, România şi-a căutat independenţa şi securitatea în cadrul ordinii mondiale bipolare prin crearea şi valorificarea unui sistem de echilibru prin contraponderi globale. În acest sens a dezvoltat o relaţie specială cu China, pe care a văzut-o ca pandant moderator deopotrivă al imperialismului rus şi celui american.

Pe atare linie de gândire a lucrat la apropierea dintre Beijing şi Washington. Totodată, la nivelul emisferei nordice a susţinut articularea spaţiului euro-atlantic şi al celui euro-asiatic în cadrul unui arajament multilateral de securitate bazat, printre altele, pe principiul egalităţii suverane. În Orientul Apropiat a cultivat multivectorialismul păstrând o cordialitate pragmatică, dar şi principială, cu toate părţile în conflictul israelo-arab.

În lumea a treia, lumea puterilor emergente în curs de emancipare politică şi de dezvoltare economică a creat o reţea de relaţii spirituale cu caracter strategic în principal prin masive programe de formare a elitelor locale.

După încheierea Războiului Rece, această strategie a fost în cea mai mare parte abandonată, fiind substituită de politica integrării în NATO şi UE. La rândul lor, vechii parteneri au evoluat într-un context internaţional nou care a oscilat între unipolarismul militant şi apolarismul anarhic, împingându-i spre opţiuni influenţate de teoriile neoconservatoare şi neoliberale.

Între noile alianţe ale României şi vechiul său sistem de securitate descris anterior nu exista, totuşi, incompatibilitate absolută; cu atât mai mult cu cât cel din urmă era menit să depăşească limitările bipolarismului.

Dacă relaţiile internaţionale rămân a fi circumscrise de jocul intereselor şi raporturile de putere, ele nu au exclusiv un caracter interinstituţional, c