Mai știți poezia asta?
”M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Și-am zăcut, și-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…
Acum vine și-mi dă zahăr
Și ar vrea să-mi fie bun,
Și-aș putea să-l mușc odată
De picior, să mă răzbun.
Dar îl las așa, să vadă,
Răul, că un biet cățel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.”
Desigur, poate vă întrebați ce legătură are poezia Elenei Farago cu ziua de astăzi? Ei bine, mi-a venit în minte când l-am auzit pe Traian Băsescu vorbind despre grăsanul (sectorul bugetar) care stă cocoțat pe umerii unui slăbănog (sectorul privat). Pentru că nu am putut să nu mă întreb de ce a fost nevoie de un an și jumătate pentru a anunța măsurile dure, dar necesare, pe care le-a făcut publice astăzi? De ce a fost nevoie să moară 120.000 de firme private și altele să-și reducă drastic activitatea pentru a înțelege că dacă slăbănogul își dă obștescul sfârșit, nu mai are cine să-l care în spate pe grăsan?
După ce privații au fost ciuruiți, acum Traian Băsescu le plânge de milă. Și seamănă al naibii de mult cu băiatul din poezie, care vine cu zăhărelul să mai îndulcească suferința cățelului șchiop. Dar asta nu schimbă cu nimic situația.
”Frații mei ceilalți se joacă
Cu copiii toți, dar eu
Nu pot alerga ca dânșii,
Că sunt șchiop și cad mereu!”
Cam așa arată sectorul privat din România. Și, sincer, habar nu am dacă măcar mai are trei picioare.
***
A, dacă nu știți cumva răspunsul la întrebarea legată de întârzierea cu care au fost luate aceste măsuri de austeritate, vi-l spun eu. Pentru că, recunosc, nu am inima lui cuțu șchiop. E vorba de alegerile din decembrie 2009 al căror rezultat ar fi fost cu siguranță altul dacă la începutul lui 2009 am fi avut un Guvern și un președinte cu adevărat responsabili.
P.S. Și nici măcar ipocrizia