Când eşti tânăr, cele mai multe motivaţii le primeşti din afară şi doar câteva, energice, dar confuze, dinăuntru, adică, genetic. Mai apoi, la maturitate şi la vârste înaintate, e ca şi cum ţi-ai da singur picioare în fund ca să mergi mai departe. Îţi cultivi şi îţi hrăneşti singur motivaţiile. Din afară, primeşti numai scepticisme şi îndemnuri de a o lăsa mai moale, de a renunţa la majoritatea lucrurilor care ţi s-au părut importante o viaţă.
Auzi tot mai des reflecţii de genul "Ce rost are?", "Mai bine te laşi!", "Nu se merită!". Probabil că ar trebui să apară şi doctorii de motivaţii. Psihologii nu acoperă problema. Vârstnicii nu se duc la psiholog. Logic ar fi ca doctorii de motivaţii să se specializeze pe profesiuni şi pe categorii sociale. Cel care n-a visat niciodată la mai mult decât o pâine şi un pat e un om realizat, dacă le are. Nu-l paşte nici o grijă, nu se consideră un ratat nici dacă nu le are. Medicina motivaţiilor e pentru ambiţioşi, pentru indivizii care au obosit luptând pentru ceva ce-i tot mai departe şi mai nesigur.
În câteva arte, femeile îşi consumă motivaţiile mai repede ca bărbaţii. Copiii şi familia trec pentru majoritatea femeilor artiste înaintea unor activităţi socotite în breaslă cardinale. E semnificativ faptul că în actorie femeile îşi conservă mai bine motivaţiile şi după ce apar pe lume copii. Actoria nu impune - ca sculptura, bunăoară - un efort cu scadenţa după decenii. Satisfacţiile în actorie curg repede, iar eşecurile pot fi depăşite sufleteşte la fel de repede.
În arte, unde confirmarea vine de regulă târziu sau nu vine niciodată, medicul de motivaţii ar avea un rol vital. Ce vă doare?, întreabă motivaţionistul, iar tu îi dai drumul: Mă doare de ţara asta, că nu mai iese odată din rahat! Mi se rupe inima de tineretul ăsta, care n-are nici o idee de viitor! Simt că mor de mila atâtor amărâţi,
