Falimente naţionale există de 2000 de ani, cu toate acestea, în istoria îndatorării statului se înregistrează un progres odată cu introducerea unei administrări corecte a datoriilor. Totodată, nu toate falimentele naţionale trebuie în mod necesar să aibă consecinţe catastrofale, comentează ziarul elveţian Neue Zuercher Zeitung, citat de Agerpres.

Odată cu criza din Grecia, imaginile marilor falimente naţionale ale trecutului au reînviat, foarte populară fiind invocarea hiperinflaţiei din Germania, de după primul război mondial. Şi împăraţii romani şi-au înşelat creditorii privaţi iar egiptenii şi sumerienii au trecut probabil şi ei prin falimente naţionale. Mesajul acestor pilde din trecut este că falimentul naţional trebuie luat oricând în calcul.

Cazul Greciei este unul tipic, comparabil cu celebra "criză Baring", care a afectat Argentina la sfârşitul secolului XIX. Atunci ca şi acum, fluxuri mari de capital de la băncile internaţionale de afaceri curgeau către pieţele emergente, investitorii fiind convinşi că exploatarea uriaşelor rezerve de materii prime va aduce un mare profit timp de decenii întregi. Aici se adaugă şi faptul că Argentina introdusese standardul aur, ceea ce părea să dea o stabilitate extraordinară monedei sale naţionale, la fel cum introducerea euro a ajutat Grecia să obţină un rating de ţară deosebit de bun şi a îndemnat investitorii la un comportament lipsit de precauţie. În momentul în care creşterea economiei mondiale a încetinit iar preţurile la materii prime au scăzut, Argentina a ajuns rapid, în 1890, în incapacitate de plată. Banca Baring Brothers ameninţa să se prăbuşească şi a făcut apel la Banca Angliei, aceasta reuşind doar cu mare greutate să evite panica în City londonez. Criza argentiniană s-a răspândit în întreaga Americă Latină iar în 1893 a atins Africa de Sud, Australia şi SUA, aşa încât în anii "90 ai s