● Panglica albă / Das weisse Band (Germania, 2009), de Michael Haneke.
Cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, pacea unui sat german e tulburată de o serie de evenimente violente. Doctorul se accidentează atunci cînd cineva întinde un fir de sîrmă în drumul calului său. O săteancă moare într-un accident de muncă. Fiul sătencei se răzbună pe baronul pentru care muncea ea (la fel ca o bună parte din sat), distrugînd nişte răsaduri de varză. Copilul baronului e găsit bătut. Un hambar ia foc. Tatăl tînărului care a distrus răsadurile e găsit mort – sinucidere. Un copil mic e găsit aproape mort de frig în camera lui – cineva i-a deschis fereastra. Copilul handicapat al menajerei doctorului e şi el găsit bătut. Filmul lui Michael Haneke, Panglica albă (Palme d’Or 2009), se termină fără ca autorii celor mai multe dintre aceste fapte să fi fost identificaţi cu certitudine. E o falsă enigmă poliţistă. Investigaţia propusă e cu totul alta, după cum ne anunţă de la început vocea unui narator (membru al comunităţii), exprimîndu-şi speranţa că povestea sa ar putea ajuta la clarificarea unor lucruri care s-au petrecut mai tîrziu în Germania. Cu alte cuvinte, trebuie să ne uităm cu atenţie la copii şi să ne întrebăm dacă nu există o legătură între elementele din compoziţia atmosferei în care au crescut – disciplina severă, indistinctibilă de brutalitate şi de cruzime, întreţinută de bărbaţi, tăcerea supusă a femeilor, resentimentele sociale, ipocrizia sexuală – şi succesul nazismului. În cursul filmului, stîlpii comunităţii – doctorul, pastorul, baronul – sînt demascaţi pe rînd de autor.
Haneke e foarte bun la sportul ăsta. Sparge demascările în etape, pe care le repartizează în film la intervale confortabile, astfel încît urîţenia morală a personajelor să se contureze încet-încet. De exemplu, pentru a-l speria pe fiul său şi a-l face să admită că se
