Toată lumea consideră că sistemul de sănătate e la pământ.
În mod comic (dacă nu te enervezi), ideea e susţinută nu doar de „beneficiari", ci şi de cei care, într-o măsură mai mică sau mai mare, contribuie la felul în care (nu) funcţionează sistemul: demnitari, administratori de unităţi, personal medical. Fireşte, aceştia invocă o singură bubă: subfinanţarea. În schimb, oamenii care au nenorocul - vecin cu blestemul - de-a fi siliţi să calce într-un dispensar sau într-un spital au ceva mai multe lucruri de arătat cu degetul.
Ei contestă caracterul „de sănătate" al zisului sistem pentru că, în România, nu sănătatea este obiectivul, ci doar supravieţuirea. Câţi medici care te-au reparat, uneori în mod miraculos (lucru pentru care merită toate recompensele cu putinţă), îţi propun să mai treci pe la ei, să vadă cum evoluezi? Câţi doctori care nu pot - sau nu îndeajuns - să te repare îţi sugerează să apelezi la alternative? În Franţa, 39% din alopaţi recomandă homeopatia, drept care 40% din francezi o şi folosesc. În Marea Britanie, 80% din absolvenţii de Medicină vor să urmeze cursuri de homeopatie, acupunctură sau hipnoză!
Ce înseamnă „medic de familie"? Ce fel de medic „de familie" este cel care nu-ţi cunoaşte familia, care nu-ţi intră niciodată în casă, care nu ştie cum trăieşti, cum dormi, cum munceşti, ce probleme ai, cu posibile urmări medicale?
Coşmarul spitalelor este o consecinţă a acestei atitudini. Cu puţine excepţii - intens şi pe bună dreptate mediatizate -, medicii nu fac rabat de la efortul de a salva vieţi. Dar, de regulă, atât. Ce se întâmplă cu tine înainte şi după ce ai fost salvat e altă poveste. Compasiunea, empatia, delicateţea lipsesc la apel. „Mâine la cuţit!" e limbajul şi atmosfera spitalelor româneşti.
Dar „sistemul de sănătate" nu e nici măcar sistem, adică „ansamblu de elemente dependente între ele şi formân
