De cîteva zile bune încoace, faţada Teatrului Naţional din Craiova este împodobită cu bannere a căror uniformitate poate să-l surprindă pe eventualul privitor neştiutor: Hamlet, Hamlet, Hamlet, Hamlet, ba chiar Doar Hamlet. Ultimele cuvinte reprezintă nu o concluzie, ci „doar“ titlul unui alt spectacol vizibil la Craiova în acest mijloc de primăvară. Ediţia 2010 (a şaptea) a Festivalului Internaţional Shakespeare, care se desfăşoară o dată la doi sau la trei ani (după cum se obţin fondurile), care începe, tradiţional, pe 23 aprilie (ziua Sfîntului Gheorghe cel de balaur ucigător şi, totodată, ziua naşterii şi a morţii – ! – lui Shakespeare), care se termină cînd se termină spectacolele şi banii şi care, de la o vreme, are şi un volet, cum zic francezii, bucureştean, ediţia 2010, aşadar, a uneia dintre cele mai aşteptate reuniuni teatrale din România are ca temă, subiect, obiect şi obsesie o unică piesă din creaţia patronului: Hamlet. Piesa pieselor, ce-i drept, piesa pe care orice regizor visează să o pună în scenă şi orice actor, să o joace – ca protagonist, fireşte.

La prima vedere, ideea lui Emil Boroghină, directorul festivalului craiovean şi al Fundaţiei Shakespeare pe care festivalul se sprijină (în echilibru foarte fragil) ca structură organizatorică, este în acelaşi timp originală şi riscantă. Originală, pentru că nu există multe, cred, parade teatrale, în lumea largă, atît de strict circumscrise unui generic; riscantă, pentru că publicul, căruia (în teorie, cel puţin) îi este dedicat orice festival, pare (tot în teorie) refractar la un afiş atît de monoton. Practica a dovedit însă că ideea e valabilă şi funcţională: pe de o parte, piesa are atîtea straturi de sens încă neexplorate încît devine aproape imposibil ca două montări să semene între ele şi, pe de altă parte, Craiova are, ca oraş universitar şi comercial, destui spectatori interesaţi încî