În 1934, Alexandru Sahia călătorea în URSS, trecînd prin Polonia. După călătorie, avea să scrie una dintre puţinele cărţi apologetice la adresa Sovietelor, apărute în România interbelică. Se numeşte URSS azi şi este un fel de jurnal al pelerinajului. O citesc abia acum şi o găsesc integral ridicolă, lipsită de orice valoare, cu excepţia celor cîteva pagini în care Sahia povesteşte întîlnirea cu un car mortuar în mijlocul Moscovei staliniste. Acel singur moment, de un tragism unic, povestit cu un talent înverşunat, îl împărtăşesc acum, cu dumneavoastră.

Pe şoseaua Leningradului, Sahia vede „un cortegiu curios. Un singur cal murg trage după el un dric. Dricul, însă, nu mai pare dric. E mai mult un rest – o platformă cu roate pe care este aşezat coşciugul bine legat. Coşciugul este vopsit în alb, dricul e alb şi calul roib este acoperit cu o plasă albă. Mortul este probabil tînăr. În urma dricului vin vreo şapte persoane: o bătrînă, un bătrîn – poate părinţii – trei tineri, o fată şi un copil. Sus pe capră, lîngă vizitiul hodorogit care ţine hăţurile, stă o copilă de vreo 6 ani cu o iconiţă în mînă“. Apariţia acestui cortegiu stîrneşte unor militari de pe margine următorul dialog:

„– Încă nu s-a lichidat cu biserica. Merge greu…

– Cum merge greu, tovarăşe? Uită-te la ei, înmormîntează fără popă, deşi nu-i opreşte nimeni.“

Sahia este intrigat de cortegiu şi se ia după el. Cortegiul înaintează greu pe străzile aglomerate. La un moment dat, calul alunecă pe caldarîm şi cade. Se va ridica numai după ce Sahia însuşi dă ideea cea bună – se aşterne ceva de postav sub copitele calului pentru ca roibul să se poată ridica. În fine, cortegiul ajunge la cimitir.

„La intrarea în cimitir ne întîmpină o ceată de bătrîne – poate vreo 20, cerşetoare. Nu sînt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sînt ultimele epave ale burgheziei