Vehemenţa cu care unii pun sub semnul întrebării sau chiar contestă trecutul de informator al lui Adrian Marino evidenţiază - mai mult decât o fac documentele - fariseismul personajului.

Pentru că se vede acum cel mai bine, după ce EVZ a publicat fragmente din dosarul său de la SIE şi a stârnit furtună în lumea intelectualilor, Adrian Marino devenise un mit. Sau un brand, cum spun alţii. Iar explicaţia e destul de simplă. Prin scrierile sale, mai ales prin „Viaţa unui om singur”, el a reuşit să legitimeze rezervele sau chiar dispreţul multora - ce nu aveau curajul sau nu dispuneau de resorturile moral-intelectuale pentru a o face - faţă de aşa-zişii „boieri ai minţii”.

Arătând dovezi despre colaborarea ace stuia cu Securitatea, toţi cei care îl transformaseră în idol, dar şi alţii în plus, s-au simţit ei înşişi lezaţi. Au conceput instantaneu, cu creativitate ofensivă, scenarii peste scenarii legate de „sursa” acestor documente, de momentul dezvăluirii, de interesele ascunse etc. Din cauza ridicolului lor, nici nu merită luate în seamă.

Sunt necesare însă câteva clarificări tehnice, utile în primul rând celor care -ziarişti, scriitori sau pur şi simplu curioşi - vor ajunge să citească acest spectaculos dosar aflat la CNSAS, aşa cum am făcut-o şi eu, în baza unei acreditări pe care am solicitat-o încă de anul trecut pentru a studia mediul literar din marile oraşe.

În primul rând, referitor la absenţa notelor scrise de Marino însuşi în dosar: nu putem şti în acest moment dacă Adrian Marino a scris sau nu note informative, căci în rapoartele ofiţerilor de legătură apar informaţii contradictorii.

Într-un raport al UM 0920, din 1978, se spune că „Brătescu a început să furnizeze şi în scris unele materiale”, pentru ca în raportul de închidere a dosarului de informator, al UM 0225, din 1983, ofiţerul să scrie că a „f