Este atîta criză că băgăm mîna în batista cu mărunţiş a pensionarilor ca să dăm la drumari. Nu este o idee rea, tot mai mulţi sînt trimişi la plimbare şi se pare că vom ajunge oricum pe drumuri. Ceauşescu era să ne omoare pentru vreo 10 miliarde de dolari, acum avem deja vreo 150 de miliarde de euro de plătit, cu toată complicaţia fiscală aferentă. Cine şi de unde va plăti? Cei care plătesc vor avea de plătit şi mai mult, cei scutiţi vor fi scutiţi în continuare. Lărgirea bazei de impozitare a fost dintotdea-una o modalitate de creştere a veniturilor statului, dar ea se face cantitativ, prin creşterea numărului celor care plătesc taxe şi impozite, şi nu prin creşterea dărilor către stat pentru cei care se chinuiesc să plătească oricum. Cînd doar unul din trei plătitori îşi achită dările, cum să vorbeşti de curbe de sacrificiu pentru cei mici? Cum să vorbeşti de creşterea TVA în ţara în care s-au făcut averi din returnarea ilegală de TVA? Ilegală-ilegală, dar o autoritate de stat a ordonat-o, ce o fi avut în cap? Sau în buzunare?

Sigura scuză pentru această divagaţie macroeconomică este extrema dependenţă a pieţei de artă de starea întregii societăţi, mai ales a economiei. Dacă nu sînt bani în conturi sau buzunare, nici arta nu se vinde. Dacă oamenii au alte gînduri şi aşteptări, arta vine pe ultimul loc, tîrziu de tot, poate prea tîrziu. Cît despre valoarea de investiţie a artei, sîntem departe de o situaţie ideală sau un cadru real pentru aşa ceva, fără să mai vorbim de faptul că arta este o valoare de investiţie total atipică.

Pînă la urmă, concluzia ar trebui să fie simplă, e criză, nu vindem artă. Or, tocmai în acest context recordurile pică pe capete. Cînd mă pregăteam să pun reflectoarele pe "macii" lui Luchian, realitatea internaţională dă buzna peste noi. Este drept, cam uitasem că primăvara, la New York, licitaţiile de artă puse în scenă de două