În puţine culturi oamenii se acuză ca în România că nu îşi vorbesc şi nu îşi scriu bine limba maternă. De o generaţie încoace însă, acuzaţia este din ce în ce mai des fondată. Desigur, în toate epocile istorice au trăit cărturari care au deplâns starea limbii contemporanilor lor şi au proslăvit, cel mai adesea pe un ton patetic, graiul străbunilor. Evoluţia limbii e însă un fenomen natural şi a dori oprirea ei este o luptă pierdută dinainte. Nu caut, aşadar, să mă lamentez asupra impregnării discursului chiar şi al celor mai educaţi cu termeni din vocabularul puşcăriaşilor şi al mahalalelor sărace (naşpa, mişto, barosan etc.), ci vreau doar să atrag atenţia asupra unor evoluţii sintactice: limba a devenit mai rigidă, iar în multe cazuri se poate chiar reconstitui procesul osificării. O generaţie care nu mai învaţă decât engleză a început să îşi calchieze frazele din limba maternă pe structura limbii engleze.

Astfel, folosirea pronumelui personal a devenit mult mai sistematică în naraţiuni chiar şi acolo unde spiritul limbii nu o cere. „Ea s-a ridicat şi a închis fereastra", citim în mijlocul descrierii unui personaj, deşi „S-a ridicat şi a închis fereastra" ar fi fost mai natural chiar şi în urmă cu un deceniu.

„Primeşte cardul tău!" era, de curând, reclama monstruoasă a unei bănci care ne arăta prin asta în ce măsură folosirea formelor secundare ale pronumelui a devenit incertă. „Primeşte-ţi" ar fi fost, evident, forma corectă, nu însă şi pentru tinerii publicitari care au transpus mecanic în română îndemnul englezesc

„Get your card".

Cei care au legiferat recent în chestiunile lingvistice au creat, la rândul lor, reguli artificiale care au sărăcit limba şi mai tare. Nu este adevărat, cum s-a impus în ultimii ani, că forma negativă a imperativului (nu fă, nu zi) trebuie să fie identică cu infinitivul (a face, a zice). Aplicând rigid această re