Fiecare popor are obsesiile sale şi noi, românii, nu facem excepţie. Doar că obsesia noastră este uriaşă, astfel încât şi dacă ar exista psihologi care să o înlăture, umbra ei tot s-ar alungi peste ţară. În primele două zile ale lunii mai, Camera Deputaţilor a redeschis pentru a doua oară în acest an porţile Casei Poporului. Un eveniment care se bucură de la o ediţie la alta de un succes din ce în ce mai mare. Aproximativ 50 de vizitatori pe minut au intrat pe 1 şi 2 mai în măruntaiele mastodontului comunist din inima României. Avem, iată, o adevărată obsesie.

Dacă la începutul anului 20.000 de români au vizitat Casa Poporului, în week-endul trecut, poate primul cu adevărat însorit din acest an, peste 25.000 de oameni s-au decis să viziteze uriaşele săli şi coridoare ale clădirii. Despre „palatul“ construit în perioada dictaturii ceauşiste s-a tot vorbit: este cea mai mare clădire administrativă din lume şi, după unele date, cea a cărei întreţinere este cea mai costisitoare. Doar lifturile cu care circulă parlamentarii români consumă de două ori mai multă energie decât un astfel de aparat obişnuit. Însă, dincolo de aceste date pomenite în diverse registre cu recorduri, clădirea inestetică îi fascinează deopotrivă pe vizitatorii străini de România ca şi pe băştinaşi.

Dacă atracţia turistului străin pentru Casa Poporului este explicabilă, clădirea fiind singurul obiectiv turistic notabil din Bucureşti care beneficiază de o întreţinere decentă (spre deosebire de elegantele clădiri ale Centrului Vechi), fascinaţia românului pentru acest obiectiv pune pe gânduri. De ce într-o minunată zi de primăvară mii de bucureşteni aleg să rătăcească ore în şir prin sălile acestei megaconstrucţii? S-au alipit o mulţime de superlative Casei Poporului, dar nu cel mai simplu şi percutant: „frumos“.

Unii spun că este vorba de o relaţie clasică a dependenţei dintre victimă