Sunt puţine lucrurile pe care mi le amintesc şi in care mai am incredere.

Memoria mea este viaţa mea,

dar memoria mea este falsificată. De prea multă teamă,

de prea puţină incredere,

de prea multă literatură,

de prea puţină dragoste.

Eu sunt unul dintre oamenii care nu au trăit alături de voi,

nu au cunoscut şi nu au preţuit aceleaşi lucruri,

sunt unul dintre oamenii care nu a cunoscut nimic din ce a trăit,

a cunoscut, a iubit, a trăit doar ce şi-a imaginat.

Şi ce mi-am imaginat, de abia, e viaţă cu adevărat.

X a scris cea mai bună carte din lume, X a scris cea mai bună carte din lume,

imi repet asta cu insistenţă, pentru a mă lămuri, pentru a fi liniştit,

dar X asta face, scrie cele mai bune cărţi din lume, cu asta se ocupă.

Şi atunci, eu, de ce aş putea fi neliniştit de ocupaţia unuia dintre noi?

Eu scriu tot ce imi amintesc, cu precizie.

Cu precizia unui metronom.

Numai că memoria mea, cum spuneam,

nu este cea mai de incredere.

Atunci, eu scriu tot ce imi imaginez

cu precizia unui metronom,

numai că nimic din ce imi imaginez nu este exact.

Atunci, eu scriu, scriu, scriu, până la epuizare,

până când nimic din mine nu rămâne nescris,

până când inima mea de taur debil se apropie de moarte.

Şi atunci, de abia, viaţa capătă sens. Atunci mă liniştesc, beau ceai, dorm normal.

In patul meu dorm eu şi dragostea mea,

in patul meu frunzele de sicomor sunt imprăştiate ca nişte lalele,

pieptul meu se deschide şi se inchide după respiraţia frunzelor de sicomor.

Cândva, peste ani, când sicomorul nu va mai exista,

voi scrie un poem cum nu s-a mai pomenit.

Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,

va fi un poem cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,

nici despre viaţ