Duă lucruri reţin atenţia la volumul, în format de buzunar, pe care Voronca îl publică, în '32, în Colecţia „Cartea cu semne", Act de prezenţă.
Mai întâi, o undă de provincialism liniştit, în care tradiţia sugrumată revine în galop: „Alergam cu dimineaţa pe stradă şi băteam la toate ferestrele şi trilurile râsului meu deşteptau alte triluri, înăuntru într'o tristeţe joasă, sau în afară în cămăşile prinse cu agăţătoare pe frânghiile pentru uscat, prelungind lumina difuză din aer într'un acvariu de glasuri." (p. 10). Apoi, o anatomie a regretului, care rupe rândurile: „în vreme ce tu continuai să clatini în mâini arşicele de cuvinte, de data aceasta, camarazii tăi îşi tăiau o formă materială, îşi făuriau lanţurile utile, deveniau «cineva», solicitau salutul cu deferenţa cuvenită notorietăţii, seriozităţii lor [...], susţineau strălucite procese, scriau
studii senzaţionale, condamnau fără drept de apel propriile lor «visuri»." (p. 13). Aceeaşi retorică, poate voit prăfuită, disecă simbolurile unui succes destul de îndoielnic, a cărui privelişte - o întoarcere după ani, sau o oră cheltuită ca să te uiţi atent în jur - implică şi îndepărtează. Eşti acolo, fiindcă o foarte omenească nevoie de comparaţie te trage în inventarul cu foşti colegi, apucaţi pe căi lucrative. Inşi utili. Nu eşti acolo, fiindcă „meseria" te-a sustras. Cine este acest observator? Un profesionist al inutilităţii vii, care desfide mecanismul. însă el, mecanismul, în Act de prezenţă, are cuvântul.
Nu explozia, furia, curăţenia brutală a avangardei contează, în cele câteva însemnări însăilate, ci acea inerţie frumoasă, în felul ei, ticăit, dulceag, acea lume a oamenilor care îşi văd de treabă, şi a cărei descriere ar putea să-i aparţină oricărui pictor de tablouri mic-burgheze. Viaţa paralelă a două universuri care se ignoră, fără ca vreunul să pară că suferă, e consemn