Literatura română suferă, mărturisit sau nu, de un complex de inferioritate, as zice istoric: niciun scriitor român nu s-a bucurat de laurii Premiului Nobel.
Se speră că această distincţie ne-ar legitima în ochii altora, se speră că astfel am fi luaţi în serios de elitele literare europene. Şi în acest caz, ca de atâtea alte ori, neîmplinirea ne-o acoperim cu scuze, căutăm culpabilităţi în altă parte, găsim pentru situaţia dată explicaţii, ridicol de neconvingătoare, de genul: noi am merita premiul suedez, vinovaţi că nu-l avem sunt ceilalţi, există o flagrantă miopie a lor, de nu cumva chiar o conspiraţie a lor împotriva noastră. Dar, într-adevăr, am merita acest premiu care, atâta vreme, ne-a ocolit fatal?
S-au remarcat erorile de apreciere, nu puţine, comise de-a lungul timpului de către juriul Premiului Nobel. Chiar la noi, Laurenţiu Ulici a aşezat faţă în faţă laureaţii Nobel din fiecare an cu alţi scriitori care ar fi fost îndreptăţiţi să se afle în locul celor dintâi. Ce probează această punere în oglindă? Ceva banal: că în literatură nu dispunem de un cântar incontestabil de măsurare a valorii, că eroarea este cumva subînţeleasă, intră în regula jocului. S-a vorbit şi despre caracterul politic al premiului, despre criteriile extra-literare care devin la un moment dat determinante în selectarea laureatului. Toate aceste observaţii mi se par corecte şi atunci Premiul Nobel apare ca un premiu cu un evident grad de relativitate, un premiu marcat de context. Convingerea mea este că el se atribuie şi scriitorului pentru opera în sine, dar se atribuie şi ţării sale, ca o recunoştere a unei culturi demne (ori, mai larg, a unei istorii demne), ca o subliniere a unei credibilităţi în comportamentul internaţional. Unei ţări cu o istorie scundă, discutabilă îi va fi foarte greu să focalizeze atenţia lumii asupra izbânzilor individuale, i
