Aflându-mă în sala Ateneului la unul dintre ultimele concerte simfonice ale lunii din urmă - un program pe care dirijorul Horia Andreescu l-a dedicat în exclusivitate creaţiei beethoveniene, discutam cu un coleg muzician dacă, de pildă, Simfonia „Destinului" poate fi considerată un şlagăr al programelor simfonice.
Şi nu numai al simfonicelor. Este o simfonie - să recunoaştem - foarte populară. Ecourile ei, semnalele destinului formulate răspicat chiar în debutul lucrării, au pătruns demult chiar şi în genurile muzicii aşa-numite „pop", în muzica de largă adresare.
Şi totuşi... Este sau nu Simfonia „Destinului" un şlagăr? Este! Dar numai prin banalizare, prin vulgarizare. Atunci când semnificaţiile temei iniţiale dispar, când cunoscuta temă-personaj din debutul lucrării este siluită, târâtă la nivelul de jos al percepţiei, când este folosită drept un simplu semnal de patru sunete, puternic ritmat, de profil descendent, semnal ce trebuie să genereze un flux săltăreţ menit a declanşa anume reflexe ale centrilor motori. Sigur că s-ar putea divaga mult pe direcţia autonomiei esteticului faţă de etic sau a semnificantului faţă de semnificat.
Sigur că Beethoven nu dispune, pentru a se apăra, de un certificat de proprietate intelectuală asupra temelor, asupra ideilor, a lucrărilor sale. Ele au devenit un bun comun al întregii umanităţii; care le foloseşte, cum se poate observa, în toate felurile. Există desigur anume conduite ale bunei simţiri. Iar unele dintre acestea sunt în mod abuziv depăşite.
Spre deosebire de contemporanii săi, spre deosebire de Haydn, de Mozart, de predecesorii acestora, de Gluck, primul mare reformator al genului operei, spre exemplu, Beethoven urmăreşte şi realizează - chiar din anii tinereţii - o excepţională elocvenţa a limbajului muzical. Consideră că muzica poate oferi revelaţii superioare
