La prima vedere, România nu e prea bogată în monumente istorice, dar ar putea fi, dacă ar avea guvernanţi demni de măreţia trecutului.
Mânăstirea Chiajna, monument istoric şi de artă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, deşi ruinată, impresionează şi astăzi prin mărime, ca şi prin ceea ce a mai rămas din frumuseţea ei de altădată. Monumentul a fost înconjurat de nenumărate legende.
Ctitorul acestei măreţe mânăstiri a fost Nicolae Mavrogheni, iubitor de artă şi de fast, care a domnit între anii 1786 şi 1790. Biserica a fost construită în stil neoclasic, cu un plan arhitectural deosebit de interesant şi frumos. Au lucrat la ea aceiaşi meşteri care au ridicat şi conacul Văcăreştilor, din apropierea Târgoviştei, azi şi el ruinat. Se pare că, deşi a fost terminată, nu a fost târnosită, întrucât ctitorul ei, bănuit de trădare, a fost mazilit şi ucis de turci, sosiţi la Bucureşti în vederea războiului cu austriecii şi cu ruşii, la care era nevoită să ia parte şi oastea Ţării Româneşti. A rămas legenda că în această biserică nu s-ar fi slujit niciodată, fiind bombardată de turci chiar înainte de târnosire, sub pretextul că impunătoarea mânăstire ar fi mai degrabă o cetate. După alte surse, sfântul lăcaş ar fi fost părăsit în vremea ciumei de pe timpul unui Ipsilanti. Alte izvoare spun că mânăstirea ar fi funcţionat la 1792, dar ar fi fost părăsită în vremea ciumei de pe timpul domnitorului Mihai Suţu. Printre legendele care înconjoară Mânăstirea Chiajna se află şi una care spune că însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Cozma, ar fi murit de ciumă chiar în această biserică. Apoi, clopotul ei cel mare ar fi fost aruncat în apele revărsate ale Dâmboviţei şi, după spusele localnicilor, se aude bătând în nopţile cu Lună Plină. Numele mânăstirii a fost pus în legătură cu celebra doamnă Chiajna, deşi nu are nici o legătură cu apriga eroină, doar că se află pe o fostă
