A fi plauzibil sub unghi istoric înseamnă ca, descriind trecutul, să nu uiţi nici o clipă că el ar fi putut să fie altfel. Din acest motiv, înţelegi o epocă numai în măsura în care îi depistezi posibilităţile pe care le-a avut si nu le-a urmat.

Iar din detaliul că doar una dintre posibilităţi a devenit realitate nu reiese că celelalte nu au fost adevărate, ci doar că jocul întîmplărilor nu le-a fost prielnic. A lipsit un fleac, a scîrţîit o variabilă, s-a interpus o necunoscută şi viitorul lor s-a curmat. De aceea, e semn de obtuzitate să priveşti istoria sub specia fatalităţii, crezînd că în măruntaiele ei se duce o luptă a dreptăţii implacabile. Mai mult, e semn de servitute să vrei să-ţi convingi cititorii că, din numeroasele unghiuri de înţelegere a trecutului, numai unul e cel valabil.

Aceasta e nuanţa cea mai durabilă pe care o capeţi citind cărţile lui Lucian Boia: că în istorie nu există necesităţi şi providenţe, ci doar un joc al probabilităţilor pe care îl putem ghici sau nu. Pentru a surprinde acest joc, istoricul trebuie să aibe un ochi caleidoscopic, întorcînd un eveniment pe toate feţele, caz în care, valabilitatea interpretării sale e dată de uşurinţa cu care poate trece de la un punct de vedere la altul. Fără schimbarea unghiului de vedere, viziunea panoramică nu e cu putinţă, iar adevărul unei epoci stă în panorama ei, iar nu în una sau alta din tendinţele ei dominante.

Scriind despre intelectualii români germanofili din timpul Primului Rărboi Mondial - de la Slavici şi Arghezi la Galaction şi Victor Babeş, de la Macedonski şi Stere pînă la Pârvan şi Grigore Antipa - Lucian Boia întocmeşte portretul epocii şi indică condiţiile din care a izbucnit conflagraţia. Termenul de „germanofil" nu are sens peiorativ şi nici laudativ, intenţia autorului nefiind aceea de a-i judeca pe protagonişti, ci de a le înţelege