M-am certat acum doua zile cu cineva. Ciudat, pentru mine “cearta” (nici nu stiu daca e neaparat cearta, atunci cand tovarasul in lupta si pe front e un om cu multe scaune la cap. E mai degraba o rabufnire surda, neavand feedback) inseamna sa ma eliberez, sa spun ce am de spus, in ideea de a merge mai apoi cu tot avantul inainte (parca sunt o pioniera, stiu). Revenind, pentru ca ma apasa ceva, am tinut sa dau in clocot, potrivit tiparului D: “ si oricum nu stiu ce caut aici/ lasa-ma in pace/ du-te unde vrei/ sunt asa/ sunt pe dincolo/ e o prostie, ba stai, nu e o prostie ,m-am sucit/ bla ..bla“ (multe lucruri care pot fi omise fara probleme, nu era nimic important, doar ma apasa pe mine ceva). As fi tinut-o asa multa vreme, daca, la un moment dat persoana din fata mea nu ar spus doua cuvinte magice, cred, singurele cuvinte care ma amutesc (n.r. inainte de asta a mai spus si “nimeni nu te struneste, esti incredibila”, dar asta a fost mai putin important, ce sa spun… mare branza, de parca numai eu as fi asa): “te iubesc”.

“Te iubesc”, un fel de “sezi’ Patrocle” pentru mine, e singura spunere care ma lasa fara replica. Cand aud asa o treaba si cand stiu ca nu e “doar vorba”, intepenesc. Nu mai stiu cum sa fac, sunt muta, e ca si cum cineva imi inchide sonorul.

Toata viata noastra se construieste, poate avea rost, sau un rost, doar pornind de la iubire. Si mergand pe drumul iubirii. Desi, paradoxal, uneori e foarte greu sa vorbesti despre iubire. E dificil nu pentru ca iubirea ar fi grea, ci pentru ca noi, in aceste vremuri ne-am indepartat atat de mult de iubirea profunda, incat cu greu mai intelegem despre ce e vorba.

Fiecare dintre noi cauta iubirea inca din copilarie, iubirea parintilor, iubirea fratilor, a bunicilor, a celor foarte apropiati. Pornind de ce aceste prime experiente, ne facem baza, invatam cum ar trebui sa fie iubirea, ni se intipa