Spuneam, în articolul anterior, despre vraja denumirii unor turnuri, intrări, forturi de apărare ale oraşului în legătură cu numele Porţii şi Bastionului Sângeriu (Kanlî Kule) din harta lui effendi Radogna – arhitectul şi inginerul osmanlîu al vilayetului Timişoarei (cf. Cristina Feneşan, p.98). Nu departe de Turnul Sângeriu, şi doar la cîteva sute de metri de Poarta Azapilor, s-a consumat una dintre poruncile sultanului Mustafa al II-lea care, cu înfricoşate îndemnuri şi slăvite monograme, a cerut grabnica fortificare a oraşului printr-un şanţ interior la sfîrşit de veac XVII. Ca ins care am trăit pe lîngă bazarul din Lipova – unul dintre puţinele monumente rămase din Banatul otoman – am legături speciale cu mixul otomano-catolic de extract mitteleuropean. Adăugaţi bazarului pictura murală (despre care am tot scris) a soldatului călare, cu turban şi prea bine – cunoscuta sabie încovoiată şi cu scut rotund, de pe lîngă uriaşul crucifix interior al bazilicii franciscane Maria-Radna. Urcă turcul călare dealul cu jnepeni şi iarbă păscută de oile şi caprele băştinaşilor valahi, asemenea baciului Păciură, crîsnicul căruia îi eram ajutor la clopote. Sabia, turbanul, scutul şi anteriul le-am găsit mai apoi în icoanele ortodoxe din expoziţia de la subsolul Catedralei mitropolitane din Timişoara, împodobindu-l pe Satan. Mi-a atras atenţia asupra acestor amănunte (pe care, sincer să fiu, era cît pe ce să le trec cu vederea) părintele Filip, custodele expoziţiei, actualmente paroh la biserica de lemn din incinta Muzeului Satului de la Pădurea Verde.

Adăugaţi leneveala, moliciunea pantofilor cu ciucure, tihna mătăsii şalvarilor din moştenirea mea genetică de bănăţeano-ardelean de pe Valea Mureşului. Aici s-a şi construit prima baie publică – la Lipova şi, în capitala vilayetului, la Timişoara –, imediat după cucerirea de la 1552. De aici, kieful şi torpoarea