Strategiile Fondului Monetar Internaţional au dus la eşecuri vizibile în multe ţări, iar statele care merg bine azi, care realizează creşteri economice, au refuzat acorduri cu FMI. "Ce au în comun China şi Botswana? Ei bine, nici una nu are un program FMI, ambele s-au dezvoltat pe strategii proprii. Strategia FMI pune accentul pe privatizare, liberalizare şi macrostabilizare, ignorând orice altceva. Pentru China însă, prioritară a fost crearea a câteva milioane de locuri de muncă în fiecare an. Guvernul a ţinut dobânzile foarte jos, pentru ca oamenii să pornească noi afaceri. În ţările în care există programe FMI, dobânzile sunt atât de ridicate, încât nici dacă ar exista acolo condiţiile din SUA, oamenii tot nu ar împrumuta bani să facă afaceri. Şi atunci, cum să se dezvolte aceste ţări?" Citatul aparţine lui Joseph Stiglitz, câştigătorul premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice în 2001.

Analiştii economici spun că în 1997, criza financiară asiatică a fost provocată de o deschidere a pieţelor de capital care a dus la un aflux rapid de fonduri străine. Această situaţie a fost susţinută cu vigoare de Departamentul trezoreriei de stat american, împotriva faptului că ţarile interesate dispuneau de dobânzi la împrumuturile interne crescute şi nu aveau nevoie neaparată de marirea împrumuturilor lor externe. Economistul şef al Băncii Mondiale din acea perioadă şi laureat al Premiului Nobel, Joseph Stiglitz a remarcat că : artizanii acestei politici nu au dispus de nici un fel de studiu care să demonstreze că deschiderea pieţei de capital avea să ducă la creştere economică. În cazul Asiei, măsurile au dus la efect contrariu. În perioada anilor 1996 si 1997 s-a realizat o inversare a fluxului finanţelor de circa 11% din PIB-ul Coreei de Sud, Malaieziei, Filipinelor şi Tailandei. Părăsirea acestor ţări de către fondurile financiare a dus la prăbuşirea monedelor loc