Daca m-as uita pe Internet, sunt sigur ca as gasi multe articole admirative la adresa neobisnuitului restaurant de la intersectia dintre Batistei si Vasile Lascar. Nu ar fi de mirare, stiind ca au primit si un titlu de “restaurant al anului”, in 2008 parca, pe care il expun cu justificata mandrie chiar la intrare. Eu, un conservator irecuperabil cand e vorba despre principiile mari si lucrurile mici legate de stilurile de viata, fac insa parte dintr-o minuscula minoritate, fara indoiala, care se infioara mai greu la vederea unui mic punct alb pe un mare perete negru.
Mju e un restaurant fusion si am inteles ca apartine unui fotbalist (fundas!) si nevestei acestuia, care are un nume diferit de al lui. E intr-o casa veche, in partea de Bucuresti cu multa poezie, pe unde trecea Mircea Eliade cand se ducea acasa, alaturi de alte case vechi, din alta lume, la umbra unor copaci batrani si a unui bloc tanar si hidos de birouri.
Decorurile sunt facute sa te prinda pe picior gresit si sa te socheze, de cum treci pragul casei. Sigur, multi il vor gasi misterios si tulburator, vor descoperi semnificatii, profunzimi si prilejuri de reflectie, initiatii in Feng Shui si Zen vor simti cum se pogoara niste energii si vor descoperi o pace interioara pe acolo, duduitele cu suflet de copil, care cred ca Maitreyi a fost o gheisa japoneza, vor murmura: “Tigrisor, asa as vrea si eu sa ne decoram cuibusorul nostru, tii minte cum tot incercam sa-ti descriu si tu nu intelegeai deloc despre ce vorbesc?”…
Pe mine, insa, m-a indispus teribil atmosfera accea de morga de spital, cu lumanari pe jos, chiar de la intrare, care m-au facut sa ma gandesc instinctiv la cancerul maica-mii si la Institutul Oncologic din Fundeni, caruia am ajuns sa-i cunosc toate ungherele. Credeam ca Mandragora are cel mai morbid décor din Bucuresti, insa arhitecta (asa mi s-a spus) de la Mju si-a
