Luptătorii din munţi.
Toma Arnăuţoiu
de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Editura Vremea, 2009
Între anii 1948-1959, în sudul Munţilor Făgăraş, Iezer şi Leaota s-a constituit ceea ce în analele şi arhivele secrete comuniste a fost numit „Grupul de la Nucşoara“. Acest grup armat, condus de fostul locotenent Toma Arnăuţoiu, ajutat de fratele său, Petre, în colaborare cu fostul colonel Gheorghe Arsenescu, a fost în principal constituit dintr-un nucleu de 16 oameni care, la ocuparea ţării de către Armata Roşie, a îmbrăţişat ideea rezistenţei în munţi până la ceea ce ei sperau (destul de naiv, după cum ne puteam da seama azi) a fi „venirea“ Aliaţilor. Cum Aliaţii nu au venit decât după 1989, le-a fost relativ uşor Securităţii şi Miliţiei populare să-i hăituiască pe cei care au opus o rezistenţă dârză în numele idealurilor de independenţă şi libertate, în condiţiile în care ţara cădea într-un haos planificat de Kremlin. Tocmai în urma pauperizării premeditate a ţărănimii şi a planului sovietic de îngenunchere totală a ţării s-a constituit gruparea Arnăuţoiu-Arsenescu, cei doi fiind ofiţeri deblocaţi ai Armatei Române. Ambii erau de loc din zona Muscelului, primul fiind din faimoasa azi, pe drept, comună Nucşoara, fostul raion Curtea de Argeş, de unde ne-a rămas alt exemplu de atitudine extraordinară în faţa răului: Elisabeta Rizea. Cei doi fraţi au reuşit, ajutaţi de oameni care le-au stat aproape şi i-au sprijinit cu fapta timp de 11 ani, să dovedească o rezistenţă extraordinară în istoria opoziţiei anticomuniste în Estul Europei. România, prin exemplul acestui grup la care se raliaseră ciobani, tineri, femei, ţărani, dar şi oameni înstăriţi din zonă (aşa-zişii chiaburi), este o ţară unică în istoria rezistenţei anticomumiste şi acest lucru trebuie spus apăsat în contextul în care se ironizează, adesea premeditat, „mămăliga care nu explodează“. Grupul Ar