n) S-a pornit dintr-odată primăvara şi soarele pripeşte deja, tolănit pe cerul limpede. S-au împestriţat străzile de oameni după iarna asta parcă fără sfârşit. Întâia zi de mai e o explozie de lumină şi soare, într-un Bucureşti surpat de-o indiferenţă instituţionalizată. Stau pe terasa unui local cu oareşce tradiţie şi mă zgâiesc la lumea din vecinătate. La o masă, fiul, trecut de prima tinereţe, şade alături de maică-sa.
Ciocnesc halbele cu bere şi-şi scapără privirile înmuiate de revedere. Cine e fiu sau părinte înţelege ceea ce spun! E acea întâlnire a privirilor, tandră şi dureroasă, şuvoiul acela de iubire unică, imposibil de regăsit altcumva. Îşi povestesc zilele din urmă şi zâmbesc duios, asemenea amiezii atât de generoase.
În poartă se iveşte, abia mişcându-se, un bătrân micşorat la trup. Împinge sforţându-se un cadru metalic şi păşeşte anevoie, sprijinit de fiul şi el tomnatic. Se aşază, în cele din urmă, şi comandă bere. Când paharele îmbrobonate de la răceala lichidului auriu se ating, tatăl şi fiul îşi umezesc ochii. Parcă ar dura o eternitate clipa aia de dragoste ţâşnită din irisurile înrourate.
Uşor, uşor, în restaurant vin şi alţi copii la braţ cu amurgiţii lor părinţi, şi tabloul pare desprins din alt tărâm, nicidecum dâmboviţean. Chiar, v-aţi scos vreodată mama sau tatăl în oraş, la un prânz? Aşa, să le mărturisiţi cât îi iubiţi şi cât o să vă lipsească în moarte? Mă îndoiesc, căci criza de iubire în care a lunecat omenirea ne-a împietrit inimile, ne-a transformat în mecanisme ruginite şi insensibile. Gonim prin viaţă, irosindu-ne în corvezi de prisos. Trăim între impozite şi taxe, înfricoşaţi de spectrul incapacităţii de plată ce ne pândeşte de oriunde şi oricând. Suntem candidaţii propriului faliment şi parcă-i auzim pe portărei bătând în uşa destinului tot mai desperecheat de iubire...
n) Demult, să fi