Asistenţa socială înghite aproximativ 46% din veniturile bugetului general consolidat. Cât mai rezistă acest sistem supradimensionat?

Restructurare sau colaps? Acestea sunt alternativele pe care guvernanţii ar trebui să le ia în seamă când vine vorba de asistenţa socială din România. Şi nu trebuie să fii expert ca să vezi asta. Cifrele arată crudul adevăr. Numai în primele două luni ale anului, cheltuielile cu asistenţa socială au crescut cu 17,6%, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului, potrivit Ministerului Finanţelor Publice (MFP) la 11,6 miliarde de lei. O sumă imposibil de susţinut şi care pune presiune tot mai mare pe forţa de muncă activă. Pare greu de crezut, dar aproximativ 4,3 milioane de salariaţi din economie susţin, prin contribuţii sociale pe care le plătesc la bugetul de stat, alte 9,5 milioane de persoane care primesc, într-un fel sau în altul, ajutor de stat. Un dezechilibru care este acoperit prin fiscalizarea excesivă a veniturilor salariale.

CITEŞTE ŞI: Ajutor social record, pentru o campioană în scaun cu rotile: 5.148 de lei pe lună

SUPRATAXARE. Contribuţiile sociale (sănătate, pensie, şomaj) reprezintă cea mai mare parte a taxării aplicate muncii în România. Angajatorul suportă aproximativ 29% din venitul unui salariat, iar angajatul alte 16,5%, la care se adaugă şi cota unică de 16%. În total, la un salariu brut de 1.500 de lei pe lună, statul încasează prin contribuţiile sociale aproximativ 930 de lei. Aceste cote plasează România în topul ţărilor sud est europene cu fiscalitate ridicată. Doar Ungaria şi Slovacia se mai află la acelaşi nivel însă acestea au un grad de ocupare a forţei de muncă mai mare. În plus, România se numără printre puţinele state europene unde mai există cote diferenţiate. De exemplu, în cazul asigurărilor sociale (CAS), aceastea pornesc de la 31,3 % şi ajung la 41,3%, în funcţie de condiţiile de muncă