Descoperirea în „fondul arhivistic Marino“, de laBiblioteca Centrală Universitară din Cluj, a unui teanc de articole decupate din presa postdecembristă care regrupa tot ce s-a scris despre deţinuţii politici şi problemele colaborării, m-a determinat să îmi pun serioase întrebări legate de integritatea acestuia. Faptul că Marino subliniase pe text numai anumite fraze, şi toate legate de culpabilitatea morală şi de criteriile care transformă pe cineva în turnător, m-a făcut să simt că are într-adevăr ceva de ascuns. Cu atît mai mult cu cît, de la prima citire, „Cazul Noica“ din Politică şi Cultură, îmi părea mai degrabă o pledoarie a propriului său caz, decît o demascare resentimentară. Trimiterile la mitul situaţiei ireversibile şi la constrîngerile morale la care era supus intelectualul în comunism, dar, mai ales, teama de judecăţile morale ale posterităţii m-au convins că pentru Adrian Marino aceste teme au o importanţă vitală. Şi mă întrebam: din ce perspectivă? De victimă sau de inculpat? Cu aceste întrebări am consultat, în calitate de cercetător acreditat la CNSAS, dosarele puse la dispoziţie în vederea definitivării tezei mele de doctorat. Rapoartele amănunţite ale securiştilor se împleteau cu cele ale turnătorilor şi cu deciziile oficiale care îi conturau destinul. Puse cap la cap, raportate la scrierile sale sau la imensa corespondenţă, ele elucidau misterul, asemenea unui imens puzzle. Personal, consider că doar o evaluare globală a acestor dosare are o oarecare relevanţă şi poate reconstitui adevărul. Scoase din context, ele işi pierd semnificaţia, primind chiar valenţe negative. Eşecul recrutării la Lăţeşti Voi exemplifica cu celebrul angajament pe care se bănuieşte că l-ar fi semnat Marino în Bărăgan. Trimis în Lăţeşti deoarece era considerat un element ostil şi periculos, un conducător al mişcării de reorganizare PNŢ, Marino intră rapid în vizorul