O prima mare surpriza ne rezervă cartea Alexandrei Ciocârlie despre Cartagina: constatăm, citind-o, că dintre latini îi cunoastem mai bine pe istorici decât pe poeţi.

Şi nu mă refer numaidecât la inventarul de autori (şi el destul de semnificativ), ci la imaginea oraşului nord african, aşa cum ni s-a transmis ea. Aceasta e până astăzi tributară unei game întinse de prejudecăţi cu substrat politic, începând cu precizia distribuţiei de vicii şi virtuţi între puni şi romani. Ce le lipseşte celor dintâi le prisoseşte celor din urmă. Lucrul s-a afirmat de atâtea ori şi de pe poziţii atât de autoritare încât, de la un punct încolo, specificul latin a ajuns să se definească prin opoziţie cu cel cartaginez. Ceea ce era oarecum la îndemână, dat fiind un asemenea set de trăsături reprobabile: feritas („sălbăticia pasivă a inculturii sau cea activă a violenţei"), ferocia („dinamismul rău orientat ca manifestare a setei oarbe de putere şi dominaţie"), belli furor („înclinaţia spre război ca scop în sine şi incapacitatea de a trăi paşnic"), discordia („dezordinea, incoerenţa, refuzul de a accepta legile"), vanitas („domnia iluziei şi a sterilităţii ducând la falsitate şi slăbiciune").

Despre ele, vorbesc istoricii. Nu şi, cum spuneam mai sus, poeţii. Culmea e că prima atestare compactă a unui cartaginez în literatura latină nici nu se datorează unui istoric, ci unui autor de teatru, Plaut. Piesa lui, Poenulus e scrisă, se pare, între 191 şi 189 î.Hr., adică după sfârşitul celui de-al doilea război punic. Protagonistul se numeşte cum altfel decât Hanno şi e, în ciuda numeroaselor insulte care-i sunt aruncate, un ins onest. Micile trucuri la care recurge pentru a-şi recupera fetele nu sunt urmarea relei-credinţe, ci semne ale corectei adaptări la situaţie. Viziunea nuanţată a lui Plaut e cu atât mai lăudabilă cu cât, remarcă Alexandra Ciocârlie, între