Fondul poeziei lui Radu Ulmeanu ni se înfăţişează oarecum înrudit cu cel al expresioniştilor noştri din generaţia '60. E o privelişte colţuroasă, de început de lume, străbătută de energii geologice, de cutremurele unei planete „ce stătea ţeapănă", cu pomi ce „în schimb aveau tulpini şerpuitoare", cu crengi ce „scrijeleau albastrul senin".

Primordiala vegetaţie degajă o demenţă cosmică (Pădurea nebună). Pe un cer „lăţit", luna are „un rînjet pompos", „apele bulbucate curg cu un răget puternic la vale", masivele muntoase „ară în cer", oceanele pulsează etc. Avem a face cu un suflet rural ce-şi eliberează hiperbolic energiile comprimate, ieşind din secularul tipar folcloric, contactînd instinctualitatea. O agresivitate lăuntrică se întrevede în această ostentativă aglomerare de grandori naturale, o superbie biologică ce doreşte a se acorda cu stihiile. Paradoxala „eliberare" se produce într-o lume deconven-ţionalizată în rău, „beată de fericire" deoarece „sălbăticia pieilor roşii însufleţeşte codul moral" iar „micile cioburi colorate" se află „în mîinile antropofage". Spre a ne îngrozi şi mai mult, apare evocată ipostaza unui ins ţintuit multă vreme în pat, „cruce orizontală, cu fruntea numai zburînd", a cărui mare suferinţă o constituie excluderea sa din fluxul universal, din mişcarea legiuită a materiilor, care se dereglează, cad în prăpastia informului, aceeaşi pentru macro şi microcosm. „Văzutele" şi „nevăzutele" pe care le-a stăpînit odinioară bolnavul, insuflîndu-le propria-i organicitate, îl părăsesc catastrofic (Cutremure).

Domină mereu în această producţie un materialism biologic. Analogiile familiar-organice dezumflă solemnitatea: „Noi? Plini de însemnătate, cu destinul acestei lumi prins între maxilare precum zăbalele la cai. O mică dragoste.(...) Soarele creşte, se umflă. Face explozie pe cer şi acoperă parcurile cu o smîntî