Negocierile cu reprezentanţii FMI s-au finalizat, aşa cum era de aşteptat, cu o serie de concluzii impopulare.

Sunt primele măsuri anticriză concrete după o lungă perioadă în care guvernanţii, din raţiuni electorale, au amânat orice decizie tranşantă de reformă a aparatului administrativ.

Dacă ţinem cont că primele semne ale crizei au apărut în septembrie 2008, odată cu prăbuşirea Băncii Lehman Brothers, putem spune că guvernul a pierdut 20 de luni. În aceste condiţii, existau doar două soluţii viabile pentru a evita derapajul economiei într-o zonă periculoasă: fie reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, fie majorarea cotei unice de impozitare şi TVA.

A fost aleasă prima variantă: scăderea salariilor bugetarilor, a pensiilor şi reducerea subvenţiilor. Soluţia este, cred, cea corectă. Dacă guvernul ar fi majorat TVA-ul şi cota unică de impozitare, efectele asupra mediului economic din România ar fi fost negative, mai ales în contextul actualei crize economice.

Transferarea facturii crizei pe umerii mediului privat - şi aşa afectat masiv de recesiune - ar fi anihilat orice posibilitate de relansare economică. Confruntate cu o fiscalitate agresivă, firmele ar fi aplicat doar strategii de supravieţuire, şi-ar fi amânat orice plan de dezvoltare, iar acest lucru ar fi întârziat ieşirea din recesiune.

Mai mult ca sigur, salariile angajaţilor din mediul privat ar fi scăzut, iar o parte dintre ei ar fi fost disponibilizaţi, atâta vreme cât costurile păstrării lor ar fi crescut odată cu cota unică.

Multe întreprinderi mici şi mijlocii ar fi intrat în faliment din cauza fiscalităţii sufocante, PIB-ul ar fi fost afectat, iar nivelul taxelor şi impozitelor încasate de stat s-ar fi redus. Majorarea TVA ar fi avut efecte şi mai grave. Ar fi aruncat în aer preţurile, ar fi deteriorat masiv puterea de cumpărar