Urâtul şi Dalbu deciseseră, după câteva intrevederi de tatonare, că au multe să-şi spună. Deşi ieşise din poliţie hotărât să uite acest episod din viaţa sa, Neculai Gherman nu putea totuşi să-şi şteargă din minte unele intâmplări din perioada in care fusese obligat să facă din mizeria fizică şi morală o desfătare a inteligenţei. Dintre cei pe care-i cunoscuse il obseda Elefterie. Regreta nespus moartea sa şi nu putea inţelege cum a capotat rugbistul atât de lamentabil. E drept, făcuse tâmpenii cu carul dar asemenea greşeli, de obicei, nu duc la un astfel de deznodământ.

Dacă Dumitru Dalbu aproape il convinsese, cu argumente de bun-simţ, nu cu savantlâcuri psihologice, că nu Apostol il ucisese pe profesorul Duţu Sevastos, lui Gherman ii era aproape imposibil să admită că Elefterie a fost cel care i-a venit de hac, deşi uneori rugbistul turba de furie când işi amintea de cel care-l târâse in mocirlă. Mai mult ca să-şi verifice propriile intuiţii decât pentru a declanşa o nouă şi complicată anchetă, Gherman il convinse pe singurul său prieten din poliţie, cu care mai trăgea câte un chefuleţ pe unde se nimerea, să nu-l scape din ochi pe un oarecare Ipsilanti, zis Cosmonautul, recidivist cunoscut şi prin aceea că in puşcărie satisfăcea şi cele mai ciudate fantezii sexuale. Işi amintise că Elefterie il trimisese de vreo câteva ori la profesor să-i ceară bani pretextând că-i bolnav. Nu cumva el era omul cu ochi de smoală? Dacă da, intregul eşafodaj al condamnării lui Apostol se putea nărui. Rolul poliţistului era doar să-l localizeze pe Cosmonaut, de restul urmând să se ocupe Neculai Gherman pe cont propriu şi, din umbră, profesorul Dalbu.

Totul era pe cât de fantezist pe atât de ilegal. Dar protagoniştii işi jucară impecabil rolurile: poliţistul ii semnală fostului poliţist că Ipsilanti s-a reintors la cârciuma de pe Olteniţei, stimulat şi de deschiderea, pr