Iubitorii baschetului îl ţin minte, cu siguranţă, pe Marcel Ţenter, fostul internaţional din anii ‘90. Era un veritabil argint viu. Se mişca de la un panou la altul ca un perpetuum mobile, dribla şi pasa cum n-am mai văzut să o facă niciun fundaş în campionatul românesc. Era imprevizibil, plin de idei; nu ştiai niciodată dacă îi va trimite mingea lui Ghiţă Mureşan, sub panou, sau lui Mircea Cristescu, în zona de unde acesta înscria coşuri de 3 puncte aproape cu ochii închişi. La „U” Cluj sau la orice altă echipă a jucat, era puntea de legătură dintre antrenor şi jucători, persoana care mobiliza coechipierii, care salva meciul, omul dispus să stea chiar şi 40 de minute în teren, dacă era nevoie.

Acum, zvârluga cu numărul 14 şi-a pus costumul de antrenor. A mai pierdut din păr, s-a îngrăşat câteva kilograme, dar şi-a păstrat spiritul. „Dacă mă fac antrenor, nu mă voi mulţumi cu puţin. Vreau să fiu cel mai bun”, mi-a spus în urmă cu vreo trei ani, când şi-a agăţat bascheţii în cui, odată cu un alt jucător-legendă, Bubu Roschnafsky. A început ca „secund” la „U” Mobitelco, iar din vara lui 2009 a fost promovat. La primul său sezon ca antrenor principal în Divizia A, Ţenter a confirmat că nu s-a lăudat aiurea. Echipa lui a învins tur-retur campioana CSU Ploieşti în sezonul regulat, sezon pe care l-a încheiat în vârful clasamentului, cu numai cinci înfrângeri; a ajuns în finala unei cupe europene şi în ultimul act al play-off-ului Diviziei A, unde adversară îi va fi tot formaţia prahoveană. Explicaţia acestor rezultate bune pentru orice antrenor, dar excepţionale pentru un debutant, stă în migala cu care lucrează: Marcel a finisat o defensivă care l-ar umple de invidie chiar şi pe Mourinho, a exersat la infinit scheme şi a sudat relaţiile dintre jucătorii clujeni, pe care îi socoteşte familia sa. Nu a lăsat nimic la voia întâmplării, iar acest lucru face parte din