Am fost zilele trecute la un cenaclu. Motivele pentru care merg eu la un cenaclu – sau pentru care nu merg – sînt diferite. Adică pot fi multe. Ca să mă întîlnesc cu prietenii. Ca să nu dau ochii cu nişte neprieteni. Ca să-mi văd nişte prieteni. Ca să nu adorm ascultînd pe cineva citind, cu voce monotonă, cine ştie ce poveste plicticoasă (revelaţii arareori am avut în cenacluri, la textele ascultate). Ca să-mi văd nişte prieteni. Ca să nu pierd ore şi ore încercînd să fiu atent (că nu pot fi, ştiu, am aflat asta în timp) cum cineva încearcă, timp de 10,15, 20 de minute să citească un text din care pricepe fiecare ce poate şi apoi se aruncă asupra bietului cititor, sfîşiindu-l, şi apoi altul, şi altul... Sînt ceva mai mult de treizeci şi cinci de ani de cînd merg prin cenacluri. Şi, recunosc, singurul lucru plăcut şi constant au fost întîlnirea cu prietenii, cu unii colegi de generaţie literară, clipele în care puteam vorbi (mai mult la berea de după...) despre ale noastre, despre ce ne frămîntă, despre cum credeam noi că trebui să fie o proză, despre cutare autor sau cutare... În rest... Cititul? Aplaudatul? Huiduitul? Criticatul? Sfîşiatul, dezmembratul, tocatul mărunt? Chestii sado-maso... De multă vreme nu-mi mai plac cenaclurile. Nu în forma consacrată. Cîndva, am părăsit un cenaclu tocmai din acest motiv, pentru că forma de manifestare nu-mi mai spunea mare lucru. Pentru că a vorbi şi a vorbi la nesfîrşit despre texte nu-mi părea a fi/ a avea şi o finalitate. Da, bun, tinerii autori au nevoie de sfaturi, au nevoie de îndrumare. Dar eu aşteptam şi altceva de la un cenaclu decît să fiu desfiinţat sau mîngîiat pe creştet. Eu voiam să public. Şi, probabil, mai erau mulţi ca mine. Aşa că, împreună cu cîţiva prieteni, am înfiinţat un alt grup, al cărui scop era să facă ceva. Concret. Nu vorbe. Să facă. Şi am făcut o emisiune TV, un fanzin, apoi două suplimente