Luat cu altele, scriu cu oarecare întârziere despre cartea lui Nicolae Breban, Trădarea criticilor de la Editura Ideea europeană, 2009. Si-au spus deja părerea câţiva dintre „împricinaţi", Gh. Grigurcu si G. Dimisianu chiar în România literară, Eugen Simion si alţii.
Nu e vorba nici de a-l apăra, nici de a-l acuza pe romancierul supărat pe critici. Niciunul dintre cei care au comentat cartea n-a făcut acest lucru. Problema nici nu este dacă diagnosticele lui Breban sunt exacte în fiecare caz în parte, ci dacă el are dreptate sau nu să considere atitudinea de după 1989 a criticilor drept trădare. A criticilor generaţiei noastre, căci „abandonul" lor îl condamnă, în cuvinte aspre, dar civilizate, Breban. În fond, el are dreptate să remarce părăsirea de către unii dintre noi a aşa-numitei critici de întâmpinare, a cronicii, mai pe scurt. Nu însă de către toţi, cum lasă să se înţeleagă. Lucian Raicu, Matei Călinescu, Mircea Martin sau Al. Călinescu n-au fost nici înainte, propriu vorbind, cronicari literari. Sau, dacă, unii, au scris cronică, au renunţat demult, când n-au făcut-o cu mari intermitenţe şi înainte. Alţii, precum, tot dintre cei citaţi de Breban, Irina Petraş, abia după 1989 s-au consacrat cu adevărat cronicii. În fine, câţiva continuă să întâmpine noile apariţii editoriale cu destulă regularitate, de exemplu Simion sau Grigurcu. Mai rar o fac Petru Poantă şi Dimisianu, nici ei de tot absenţi. Mai rămân eu, singurul care a renunţat definitiv la cronică. Trec peste faptul că, după 32 de ani, era oarecum normal să nu mai fiu prezent săptămânal în paginile unei reviste cu o cronică literară. Dar mă întreb în ce constă, la urma urmei, nemulţumirea lui Breban? Nu e nimic excepţional în faptul că o altă generaţie de critici a preluat controlul. Mai devreme sau mai târziu, acest lucru trebuia să se întâmple. Şi nu pot să iau reproşul pe care mi-
