Poetul sacrificat este acel geniu trist care se naste intr-o tara unde "pana si strazile aveau un aer de umilinta si de ratacire cu duhul"(p. 160). Era o tara unde disperarea dezhaina trupul inainte de a se naste iar "visul era o forma de protest generos"(p. 171) Era o tara unde "nesiguranta era starea mea de toate zilele; incepeam sa invat a ma lasa la voia intimplarii si a nu mai pune pret pe nimic" (p. 180).
Oamenii uitasera vorbirea, chiar si pe aceea onomatopeica; era o tara unde "oamenii nu scuipa cuvintele, ci le inghit. Odata si odata voi invata, desigur, si eu sa le inghit, sa nu mai rostesc decat pseudo-cuvinte" (p. 208). In marele oras-capitala toate "sufletele erau claustrate in iarna" (p. 210), multi "erau ingrozitori de tineri, unii inca adolescenti, aveau chipuri incruntate, posomorate, ostile… nu aveau nici o revendicare in afara dreptului de a refuza totul… nu ne trebuie nimic de la aceasta societate de gandaci…" (p. 222).
O tara unde tinerii imbatraniti, rataciti in lehamite si prabusiri cotidiene, mureau de mai multe ori pe zi; erau tineri "falsi sau adevarati", morti sau muribunzi caci "o zi fara mort devenea o iluzie naiva" (p. 231). Doream "sa nu mai vad chipuri fara trasaturi, oameni ce nu mai stiu daca traiesc ori sunt morti si isi lasa cadavrele animate la dispozitia oricui" (p. 232), caci mai conta oare cine era stapanul intr-o lume a ierarhiilor inversate?
Exista in aceasta tara ca un cimitir refuzat cate unul care "se straduia sa vorbeasca academic, foarte ponderat, care purta haine lejere, aduse din alte tari, dar toate nu faceau decat sa-i sporeasca vulgaritatea de maidanagiu parvenit" (p. 245). Era o tara-cimitir unde continuu se sapau gropi, pe apucate, in asfaltul strazilor, in pietrisul mocirlos al trotuarelor, printre pomi sau in zidurile caselor. Privind in jurul tau slapii si degetele unsuroase cazute sub
