Nu am convingerea că schimbarea clasei politice ar fi adus râuri de lapte şi miere, sunt conştient de ipocrizia din spatele cuvintelor oricărui politician, dar, după ce te-ai fript o dată cu criza, parcă aş aştepta puţină decenţă din partea aleşilor. În 2009, recesiunea era un cuvânt care lipsea din vocabularul preşedintelui Traian Băsescu, era ceva imaterial care plutea în derivă prin alte părţi, iar despre un eventual împrumut de la FMI nici nu încăpea discuţia.

Criza ne-a lovit frontal, acordul cu FMI a venit natural, iar Băsescu, aşa cum Mircea Lucescu dă întodeauna vina pe Steaua pentru că îl fură arbitrii în Ucraina sau în Turcia, a găsit ţapi ispăşitori la liberali şi, evident, la cameleonii din PSD. Abia când situaţia a început să pută (scuzaţi expresia) a faliment, a arătat puţin cu degetul către Boc cel mic, vinovat că nu ar fi efectuat restructurarea aparatului de stat.

Despre previziunile sale optimiste în contrast total cu realitatatea economică a dat vina pe secretoşii din Guvernul Tăriceanu, care i-ar fi ascuns cifrele oficiale, deşi se laudă cu cei mai buni consilieri, are întâlniri nenumărate cu Mugur Isărescu (apropo de guvernatorul-minune, nu credeţi că a fost şi el puţin populist să iasă cu declaraţia privind mincinoşii de la guvern tocmai acum? De ce nu a făct-o săptăma sau luna trecută?), iar structurile de securitate sunt plătite de la buget să facă şi astfel de avertizări, nu doar despre mărunţişurile lui Cătălin Voicu sau cancerul lui Hayssam.

Să admitem că era campanie electorală şi Traian Băsescu avea nevoie de astfel de gloanţe de optimism în lupta sa mogulii cei răi, dar a venit începutul anului 2010, când fotoliul de la Cotroceni şi scaunul din Loganul pe atunci prezidenţial nu îi mai erau puse în pericol.

Să-i dăm cuvântul preşedintelui: “La mulţi ani, România, la mulţi ani, români! La mulţi ani, ţară drag