Am văzut zilele trecute The Take, un documentar despre Argentina de după 2001 realizat de doi ziarişti canadieni, Avi Lewis şi Naomi Klein. Cu el în minte, ieri seară, ascultându-l pe Băsescu, m-am întrebat dacă nu cumva România va ajunge să repete istoria Argentinei. Iar dacă o va repeta, cât de argentinieni ne vom dovedi în final noi, românii? Dar, înainte de a răspunde la asta, să discutăm un pic despre Argentina.
Din 1824, de la primul împrumut negociat de preşedintele Bernardino Rivadavia cu British Bank Baring Brothers, banii au fost mereu folosiţi pentru îmbogăţirea clasei privilegiate argentiniene şi în defavoarea omului de rând. Acest sistem de gestionare proastă a banilor împrumutaţi a funcţionat la fel sub fiecare guvern, ducând datoria publică la un nivel nesustenabil. O mare parte din miliardele de dolari datorie era, în fapt, datorie privată, a multinaţionalelor care operau în ţară (Citibank, Bank of America, Deutsche Bank, Banco di Italia, First Boston, Pirelli, Esso, Fiat, IBM, Ford, Mercedes Benz, Swift etc.) şi al companiilor locale (Perez Companac, Bulgheroni-Bridas, Macri, Techint, Pescarmona, Soldati etc).
La sfârşitul lui 1989, inflaţia atinge în Argentina cote alarmante, de 5.000%. Neo-peronistul Menem ajunge la putere şi, sub ochiul atent al Fondului Monetar şi al Băncii Mondiale, începe privatizarea marilor companii de stat. Primele două sunt YPF (Yacimientos Petrolíferos Fiscales) şi Gas del Estado. Evident, corupţia merge mână în mână cu privatizarea. În acest timp, societatea civilă era ca şi inexistentă, clasa muncitoare era erodată de dezindustrializare, justiţia coruptă, iar opoziţia nu avea câmp de manevră.
Planul de Convertabilitate care urma să reducă inflaţia, propus de Menem şi votat în Parlament, era bazat pe ideea că un peso este echivalent cu un dolar. Cu inflaţie zero, în scurt timp, băncile măresc dobânzile
