Există în egală măsură avantaje şi dezavantaje în a nu avea (şi acesta e cazul României) o tradiţie a teatrului de cabaret. Avantajele ţin de posibilitatea teatrului dramatic de a se feri de năvala populismului şi de glamour-ul comicului facil, dezavantajele ţin de nevoia, în absenţa unui posibil punct de plecare, inventării apei calde în materie de musical, un gen mult mai dinamic şi poliform decît cabaretul, tratînd o gamă mult mai vastă de teme şi cu niveluri emoţionale mult mai complexe. Întîmplător sau nu, după tentative nereuşite de adaptare locală a unor musicaluri celebre (Chicago, la Naţionalul din Bucureşti, de pildă), acest tip de spectacol intră în viaţa noastră de spectatori, în 2010, cu două montări originale, de text contemporan: la Clubul La Scena se joacă Supermarket de Theo Herghelegiu, iar la Piatra Neamţ, România 21 de Peca Ştefan, în regia englezoaicei Pia Furtado. A existat o vîrstă în noua dramaturgie de la noi cînd cuvîntul „România“ – referinţa directă la apartenenţa naţională, la relaţia cu propria ţară, la identitatea de spaţiu, şi abordarea critică a conglomeratului statal – era foarte frecventat. În 2003, Peca Ştefan (avea 21 de ani la acea dată) scria România 21, în 2004, Bogdan Georgescu scria textul de zece minute România! Te pup, iar în 2006, cea mai bună piesă a anului la concursul Unitext era desemnată Complexul România de Mihaela Michailov. Cea din urmă a avut şi soarta cea mai fericită – a fost montată, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la doi ani de la naşterea ei, în 2008. România! Te pup a văzut luminile scenei abia în 2009, sub forma unei piese „complete“ (full-length), la Naţionalul din Iaşi, iar musicalul lui Peca a avut premiera cu şapte ani întîrziere, în aprilie 2010, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Contextul înscenării acestor texte – mai mult decît cel al creării lor – e strîns legat de un moment fondat