Despre un fost coleg de redacţie, care ocupa singur un birou, fiindcă puţea de te durea mintea, s-a vorbit o vreme ca de un mare poet. Poate că şi era. Poate că-ţi dădeai seama cât de mare poet era, dacă-i citeai cărţile, dar nu-l aveai niciodată în preajmă.

Se scria despre el că intuia mai bine ca oricare altul frumuseţile vieţii la oraş şi că era primul nostru liric cu un foarte dezvoltat simţ al urbanului. La fel cum nu puteam face abstracţie de faptul că pantofii îi putrezeau şi răspândeau un miros fetid şi că tergalul îi stătea ţeapăn pe trup, de câtă sărătură adunase în haine, nu puteam să nu observ că oraşul, pe care-l glorifica în volumele sale de versuri, era Bucureştiul.

De dragul Bucureştiului poţi să mori, doar dacă n-ai mai cunoscut şi alte oraşe. În Bucureşti, ai mai multe motive să deteşti, decât să adori şi s-o ţii tot într-o exaltare. Băiatul acela era un speculativ. Între inspiraţie şi speculaţie distanţa e ca de la adevăr la escrocherie.

Acum, literatura - iar poezia cu precădere - e plină de speculatori, de indivizi care aleargă ca disperaţii după o idee, după o temă de natură să şocheze, după o ţicneală mai puţin frecventată şi fac din acestea ceva asemănător obsesiei. Totul e să fii suficient de determinat, ca să baţi decenii de-a rândul sârba pe loc.

Până şi cei mai versaţi comentatori şi editori cedează la acest gen de monomanie pe termen lung. Şi sfârşesc prin a conchide că persoana capabilă să se ferece ca un habotnic religios în spaţiul strâmt al unei banalităţi cu pretenţii de obsesie trebuie să fie genială. De mai bine de un secol sunt adunate sub acoperişul genialităţii tot felul de excentricităţi şi patimi distructive. În zilele noastre, e socotit un campion al îndrăznelii şi al nesupunerii geniale un domn foarte supărat pe toată lumea: pe societate, pe ţară, pe propria-i mutră, pe femei, pe