Fluturele negru este povestea unui pictor damnat, care a fost pentru pictură ceea ce fusese François Villon pentru poezie. In Roma începutului de secol al şaptesprezecelea, Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, este artistul care dă foc prejudecăţilor. Unii spun despre el că are suflet de păcătos şi mâini de înger, alţii exact pe dos. Biserica îl priveşte cu ochi răi pe acest atlet al desacralizării, care are curajul să picteze lunea cartofori şi miercurea sfinţi. Însă nimeni nu ştie că, în fundul atelierului său, pe o pânză ca atâtea altele, începe să crească o Acherontia atropos, un fluture nocturn ale cărui aripi desfăcute evocă răstignirea. Pictându-l, artistul vrea să-şi spună povestea altfel decât o ştiu târgoveţii romani, gata să prindă ultimele bârfe din colţul străzii.

Când rupi o pâine din care ies aburi şi e soare-afară, nu mai ai nevoie de nimic, murmură tânărul blond, cu părul prins în coadă. Aşa trebuie să-nceapă dimineaţa, cu pâine caldă şi soare. Şi cu o şopârlă care se-ncălzeşte pe zid.

- Ţi s-a suit vinul la cap, Nuccio. Mâine-poimâine o să-mi spui că viaţa e frumoasă lângă popi. Ce-ţi veni cu şopârla?

Şchiopul cu mustaţa cât vrabia se ridică de la masa luminată pe sfert de razele soarelui, îşi frecă mâinile de un şorţ slinos, mai mult din obişnuinţă decât fiindcă s-ar fi pregătit să facă un lucru anume, se duse la uşă şi aruncă o privire afară. Nimic. Şi nimeni. Ţipenie. Nu era mare sfârâială să fii cârciumar în vremurile astea. Bătaie de cap pe degeaba. Altădată cârciuma era plină şi mirosea a belşug, tipsiile cu mâncare se goleau cât ai clipi, se zguduiau podelele de cântece, scârţâiau arcurile paturilor şi nimeni nu închidea ochii până spre dimineaţă. La bucătărie se găteau purcei de lapte, raţe, iepuri, potârnichi şi fazani. Ceapa mărunţită aducea lacrimi în ochii bucătăreselor care năduşeau până în