Până in 1990 am văzut aproape tot din România. Nu cred să existe orăşel de peste 40.000 de locuitori prin care măcar să nu fi trecut, să nu fi schimbat trenul sau să nu fi bântuit câteva ore in aşteptarea vreunei legături.
După Revoluţie, drumurile mi s-au mai rărit. Abia de-am mai ajuns prin câteva capitale de judeţ. Le-am privit cu aceeaşi curiozitate ca prima dată, pentru că mă forţam să văd ce s-a schimbat nu numai in clădiri, bulevarde şi magazine, ci mai ales in oameni; de la cum se imbracă, până la ce s-a modificat in mentalitatea lor. Descentralizarea - evidentă oriunde te-ai duce - a iscat, in rândul oamenilor de cultură indeosebi, ceva primejdios: absenţa etalonului inalt valoric, raportarea numai la valorile locale. La care se adaugă o glorificare a trecutului ce riscă să dea in paseism.
Există un avantaj cert al celui ce vine, vede şi apoi reflectează la cele văzute departe de locurile acelea. Mai intâi că ştii ce vrei să vezi. In rare cazuri un loc nou este o necunoscută. Te interesezi măcar de câteva repere: are sau n-are gară, opreşte sau nu acceleratul, câte hoteluri sunt şi cam cum arată, ar fi ceva de văzut sau nu? Chiar dacă sumare, informaţiile te ajută să configurezi locul şi iţi creează un orizont de aşteptare. Realitatea poate fi o şi mai cruntă dezamăgire, dar iţi poate oferi şi o alinare că dracul nu e chiar atât de negru precât l-ai colorat tu.
Când eşti doar turist, obligatoriu incerci să afli ce e de văzut. Chiar dacă văd intr-un astfel de turism un excelent dicţionar al şabloanelor despre locuri, monumente şi mentalităţi, el este necesar spre a-ţi conferi siguranţă, confort. In fond, puţină solidaritate cu cei mulţi şi nepretenţioşi nu strică. Te pui la adăpost şi de indoielile celor din jur - oare chiar să fi fost tu la Roma şi să fi refuzat să vezi Columna lui Traian sau Fontana di Trevi? -, şi de ironiile lor.
