Puţini au darul de a nu se ataşa de lucruri. Obiecte de tot felul, de la televizor până la bibelouri, au puterea miraculoasă de a ne deveni dragi şi, aparent, indispensabile.

La fel ca în povestea cu cerşetorul primit la căldură, odată intrate pe sub pielea stăpânului, lucrurile încep să-i ocupe tot spaţiul vital. De pildă, mai toţi cunoaştem pe cineva de la ţară care nu se poate despărţi de vechea lui Dacie, oricâte reclame cu programul „Rabla" ­s-ar difuza la televizor.

Maşina cumpărată cu zeci de ani în urmă ocupă curtea, face umbră răsadurilor şi, chiar dacă are roţile îngropate în noroi, „se încăpăţânează" să stea acolo în fiecare an, pentru că face parte „din familie". Rabla are un nume care trezeşte dulci nostalgii, a dus cândva copiii la mare şi, categoric, nu poate fi „ucisă" cât timp mai funcţionează. Dar maşina nu e singurul obiect care trezeşte pasiuni. Unii adună cărţi şi reviste, pe care le cumpără mai repede decât au timp să le citească, alţii bibelouri tematice, seturi de scule pe care nu le folosesc niciodată, sticle de băutură, brichete, CD-uri, ceşti de cafea sau unelte de scris.

Cei mai mulţi se ataşează însă de haine. Ele reprezintă vremurile când erau „tineri şi frumoşi", iar acum nu se îndură să le arunce sau să le dea altcuiva, deşi e limpede că din cauza lor nu mai au loc prin şifoniere. Alţii nu renunţă nici la vechile frigidere, televizoare sau maşini de spălat, deşi acestea zac prin casă şi nu le mai folosesc la nimic, astfel că acţiunile repetate de reciclare lansate în România nu obţin efectul scontat. Dar situaţia e asemănătoare şi în străinătate.

Mania depozitării

Doi cercetători americani, Randy Frost, profesor de psihologie la Smith College, şi Gail Steketee, decan al Universităţii din Boston, spun că dorinţa compulsivă de a păstra lucruri inutile este, de fapt, o boală. În volumul „Stuff: Compulsive Hoar