Mulţi nu înţeleg de ce naiba îmi pierd vremea realizând o emisiune săptămânală de o oră pe TVR Internaţional, pe care oricum nimeni de aici nu o vede; societăţile de cablu nu se înghesuie să retransmită programele pentru străinătate.
Cică ar fi "gloanţe trase-n văzduh"! Adevărul este că a te adresa românilor de departe este o provocare inedită. Ei compun un public aparte: te primesc în casele lor cu emoţie şi dorinţă, ca şi cum din televizor i se revarsă în casă întreaga Românie, lăsată cândva în urmă. Tocmai pentru a-i aduce mai aproape de noi am gândit emisiunea cât se poate de interactivă: preţ de o oră, vorbim la telefon, comunicăm pe internet, prin mailuri sau pe webcam.
Nevăzuţii mei telespectatori de miercuri seara se bucură să-mi împărtăşească gândurile lor, emoţiile, bucuriile, temerile, chiar şi eşecurile. Din toate intervenţiile lor, chiar şi din cele în care, râzând, îmi declară, la comandă, conţinutul frigiderului lor sau îmi fredonează o melodie românească, din toate răzbate clar ceea ce unii se sfiesc să recunoască: dorul de ţară, regretul de a fi făcut acel pas care le-a schimbat viaţa, în bine sau în rău.
Când sunt în direct, românii de departe traversează o nestăvilită emoţie: practic, pentru câteva minute se întorc acasă. Şi cu câtă patimă povestesc despre copilăria lor, cu câtă stăruinţă ne roagă să le dedicăm un cântec celor rămaşi acasă şi de care-i leagă mii şi nebănuite fire nevăzute: "pentru părinţii mei din Abrud, pentru mătuşa Olga, din Slobozia, şi pentru socrul Nelu, din Braşov..." Sunt şi unii supăraţi.
Mai toţi îmi recită ca pe-o poezie motivele pentru care nu mai vor să audă de România. Îi învăluie dezgustul când privesc înapoi. Nici în ruptul capului n-ar mai accepta regulile jocului de-a viaţa în România. Şi atunci mă întreb: cum de-i descopăr pe nemulţumiţi tocmai printre cei mulţi telespectatori ai noştri,
