Rasarise din pamant nisipos, dintr-o coasta de deal, intr-un loc numit "La colt", aproape de Magura, un catun al comunei prahovene Provita de Jos.
Apa lui era limpede si rece, chiar si in zilele toride ale verii. I se dusese vestea in tot satul si in imprejurimi si umbla vorba printre oameni ca are apa buna de leac, ca vindeca unele betesuguri omenesti.
Ani la rand, pe deal, La Colt, in ziua de Boboteaza, urcau din sat, cu mic cu mare, multime de credinciosi impreuna cu preotul, si se savarsea la izvor slujba Bobotezei. O caldura dumnezeiasca se simtea in sufletul fiecarui crestin, chiar daca era un "ger de crapau pietrele". Nimeni nu se plangea de inghet. Se sfintea izvorul si toti credinciosii luau agheasma si o duceau acasa, ca pe cel mai scump dar.
Primavara, mai ales in zilele de dupa Pasti, grupuri de tineri, fete si baieti, se strangeau langa Izvoras. Se ospatau cu ceea ce isi aduceau de acasa, apoi isi potoleau setea cu apa cea curata si intrematoare. Se harjoneau stropindu-se, pana cand hainele lor se udau, intr-o tainica stare de botez. Pana tarziu, flacarile focurilor pregatind jaratecul pentru fripturi jucau dansurile dragostei de viata, de renastere, de bucurie, iar Izvorasul, devenind martorul frumusetii vietii, radia in torente de lumina.
Niste oameni cu inima buna au amenajat langa izvor un jgheab pentru colectarea apei. Veneau la el sa-si astampere setea cirezi de vite, turme de oi... Pana si caprioarele salbatice si alte lighioane ale padurii treceau din cand in cand pe la izvor. Ce mai, Izvorasul devenise inima locului, era iubit si foarte cautat. Dadea o liniste adanca insetarii tuturor. Susura in razele sclipitoare ale soarelui, cu o frumusete de neuitat. Toate culorile curcubeului se impleteau in lumina stropilor de apa, datatoare de viata.
Langa Izvoras, iarba crestea mai repede, florile salbatice inflore
