Nimeni nu pare să-şi fi dat seama că situaţia din Grecia reprezintă sindromul crizei Statului modern.

Uniunea Europeană a salvat Grecia care, acum, trebuie să se îngrijească singură. Dar tocmai aici apare, dincolo de consideraţiile istorice şi teoretice, criza Statului modern. Care, pe de-o parte, este responsabil de situaţia financiară dezastruoasă în care se găsesc şi alte ţări din Uniunea Europeană, iar pe de altă parte, este incapabil să iasă din această situaţie, (re)confirmându-şi propria natură şi propriile limite.

Dacă Statul ar fi, aşa cum ar trebui, în slujba cetăţeanului, şi nu viceversa, „tratamentul" Guvernului grec ar trebui să consiste, mai întâi de toate, în desfiinţarea unor instituţii inutile, în reducerea cheltuielilor, în îngrădirea birocraţiei, în lupta împotriva corupţiei şi împotriva complicităţilor politico-financiare.

În schimb, sunt reduse, odată cu pensiile, şi salariile, creşte vârsta de pensionare, creşte TVA-ul, cresc nenumărate taxe. Este Statul modern care, acum, după ce şi‑a cocoloşit şi şi-a ascuns viciile, îşi devorează propriii cetăţeni pentru a se salva pe sine însuşi. Statul modern, în actuala situaţie de contracţie economică, tinde formal să se (re)propună ca mediator între pluralitatea intereselor în joc, dar sfârşeşte prin a le favoriza, în distribuirea unor resurse sărăcăcioase, doar pe unele, în defavoarea celorlalte.

Nu din întâmplare, în faţa crizei economice mondiale, cine intenţionează să reducă presiunea fiscală pentru relansarea dezvoltării economice are de înfruntat, apoi, multe dificultăţi în reducerea cheltuielilor publice, care ar trebui să reprezinte o premisă indispensabilă pentru relansare. Când greutatea aparatului de Stat ajunge la o masă critică, este aproape imposibil să o reduci pentru că, în realitate, afirmarea interesului general ascunde interesele indivizilor care fac parte din ac