Citind interviul excelent luat de Ioaniţoaia lui Fănuș Neagu acum câteva săptămâni primul gând a fost: „Cât talent răzbate din omul ăsta, chiar şi dintr-o rezervă de spital! Ce cronici trebuie să fi scris la vremea lui!” Am săpat un pic şi am dat de un volum mai vechi care adună cronicile sportive din perioada ‘€™72-’€™77. L-am citit pe nerăsuflate, descoperind acel stil „fănuşian” de care vorbea Eugen Simion, un condei atât de diferit de toate celelalte încât textele sale se apropie mai mult de poezie decât de cronică sportivă.

Două chestii m-au uimit la scriitura lui Fănuş. Primul, că e aproape neverosimil succesul pe care îl avea în acea vreme ţinând cont de cât de subtil şi inteligent scria. Textele lui mizează pe capacitatea de decodare a cititorului iar aprecierea largă de care se bucura în acei ani vorbeşte mult despre nivelul de cultură al cititorului de presă sportivă de atunci. Ca să vă faceţi o idee despre popularitatea cronicilor lui Fănuş Neagu, iată ce povesteşte Alex Ştefănescu:

Acum douăzeci-treizeci de ani, în subsolurile întunecoase ale Casei Scânteii, tipografii se adunau în fiecare noapte în jurul linotipistului care culegea cronica sportivă a lui Fănuș Neagu şi o citeau pe măsură ce era culeasă. Nici un scriitor român nu se mai bucură de o asemenea popularitate. Nichita Stănescu era iubit, Marin Preda – respectat, Mircea Dinescu – simpatizat, dar numai de către cunoscătorii de literatură. Fănuş Neagu avea mii de cititori şi în rândul celor care ignorau literatura în viaţa lor de fiecare zi.

Al doilea aspect uimitor e actualitatea unora dintre fragmente. Uneori ai zice că fotbalul românesc a stat în loc:

În Bucureşti nu mai avem echipe mari de fotbal, în schimb la federaţia de specialitate s-a ţinut o şedinţă de consiliu care dealtfel n-a mai avut loc.

Fotbalul nostru, orb şi fără muguri, dacă-şi mai atârnă de gât şi