Se spune că avem tendinţa să nu vedem un lucru tocmai pentru că suntem prea apropiaţi de el. E ca şi cum ne-am uita uita cu microscopul la o foaie de ceapă şi am vedea celule mici, gri, monotone... şi, după 5 minute, chiar stresante.
Exact aşa ne uităm la Brăila. Ne uităm rareori cu acea curiozitate a elevului de 10 ani într-un laborator de biologie. Deseori ne uităm plictisiţi şi ne plângem, exact aşa cum ne plângem de mirosul înţepător al foii de ceapă.
Lucrurile negative întotdeauna au atras, au captat, au inundat minţi şi idei, au îndoctrinat suflete. E atât de uşor să crezi în defecte, în greşeli şi regrete. E atât de uşor să crezi în Brăila ca oraş mic, prăfuit, umed de sânge vărsat şi uitat de vremurile bune. E atât de simplu, încât toţi o facem mai devreme sau mai târziu, chiar pentru o secundă. Ne amestecăm în această mulţime a victimelor, a prizonierilor dintre zidurile provinciale. Şi nu asta e marea problemă, de fapt gravitatea fenomenului e că ne place. Ne place să aceptam idei de-a gata şi să ne ascundem de o oarecare responsabilitate, fie ea şi morală, în spatele unor replici standard. Nu vă place Brăila? Probabil că e mai uşor să dăm vina pe destin ori pe mulţime. Nu vă plac brăilenii? Nu uitaţi că v-aţi dedat colectivităţii poate cu doar 2 secunde înainte să citiţi aceste rânduri.
Pentru mine e mult mai uşor să mă detaşez de etichete. Oamenii vin şi pleacă. Mie îmi place Brăila. Ea rămâne. Şi nu, nu rămâne prin scandalul de la ora 5, pe care toţi îl ataşează Brăilei. Nu rămâne prin sărăcie ori frică, întuneric ori praf, ţipăt ori moravuri. Evident nu, nimic din toate acestea nu a rămas impregnat conceptului Brăila. Căci toate acestea vin, uneori mai des, uneori mai evident, alteori aduse de citadinul schimbător, dar mereu pleacă, sunt date uitării, pentru a reveni şi pentru a fi iar uitate.
M-am bucurat în fiecare dim
