Noua cartea a lui Radu Pavel Gheo stă să apară. Mi-au dat cei de la editură o “mostră”. Pe care o reproduc şi eu aici. Gheo e tipul care încearcă SF azi, mîine roman realist, poimîine eseu. Un tip cu o vitalitatea pe care o respect de cînd îl ştiu. Revin după ce va apărea cartea în librării şi voi putea s-o citesc în întregime. Pînă atunci un fragment din romanul care va fi lansat la Bookfest:

În timp ce vorbea, femeia desfăcu panglicile de pînză ale blocului vechi, şcolăresc, şi începu să scoată de acolo nişte foi mari, care desenate cu creionul, care colorate cu acuarele.

— Astea-s de-ale lui Bobi de cînd era băietan! explică radioasă Lisaveta, înşirînd desenele pe un colţ de masă.

Părintele Saveliuc şi fiică-sa, Irina, se întinseră să le vadă mai bine. Bobi se ridică şi el, bănuitor.

— Mama, da’ nu trebuia să le aduci! începu el plictisit. Astea-s aşa nişte prostii…!

Tînărul trăia senzaţia pe care o trăiesc cei de vîrsta lui atunci cînd părinţii se laudă cu izbînzile din trecut ale odraslelor lor sau, mai exact, cu ceea ce ei consideră izbînzi pentru eternitate, în timp ce copiii lor, de-acum destul de maturi ca să vadă la adevărata lor valoare lucrurile copilăreşti de care erau mîndri cînd erau copii, dar nu suficient de maturi ca să le accepte ca parte a fiinţei proprii, se ruşinează şi încearcă să ascundă mărturiile acelea naive ale devenirii lor. Din punctul acesta de vedere, între părinţi şi copii rămîne mereu un decalaj şi e greu să spui cine are dreptate: părinţii, care văd în primele case strîmbe, făcute dintr-un pătrat cu fereastră şi un triunghi cu horn, mărturia timpurie a talentului artistic, sau copiii, care se jenează în egală măsură de ridicolele lor realizări de odinioară, de naivitatea cu care le judecau atunci şi de mîndria nealterată cu care le privesc părinţii lor pînă şi astăzi. Era clar că ţaţa Lisaveta nu